Start > Ritul latin > Duminica a XXV-a de peste an

Duminica a XXV-a de peste an

11 July 2008
761 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXV-a de peste an (Anul A)

Oare de unde vine nedreptatea? De unde vine oare ura? Cu toții știm că Dumnezeu este drept, este bun, este iubitor. Atunci de unde vine zbuciumul acestei lumi?

Un personaj al lui Dostoievski, din romanul Frații Karamazov starețul Zosima, se adresează unui om slab și păcătos cu următoarele cuvinte: “Supune-te om mândru, pleacă-ți capul în fața Atotputernicului, nu te răzvrăti impotriva rânduielilor sale!” Mândria, ura, nedreptatea; răul au un singur remediu: credința, umilința, dragostea; deoarece, după cum spune același personaj al lui Dostoievski: “dragostea plătește totul răscumpără totul“.

Ura, nedreptatea, egoismul uman sunt aspecte ce se împotrivesc iubirii lui Dumnezeu; sunt contrare voinței și planului pe care Dumnezeu îl are cu omul. Omul salvat, scos din întunericul păcatului, se abate mereu de la calea trasată de Dumnezeu. Are curajul chiar să pună la îndoială dreptatea lui Dumnezeu, să conteste “rânduiala” făcută de Dumnezeu în această lume. Omul privește dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu numai din îngusta perspectivă a intereselor sale pământești, înstrăinându-se astfel de Dumnezeu.

Aceasta este și istoria poporului Israelit. Când se află în exilul Babilonului și este pe punctul de a se întoarce în patrie, se fac auzite cuvintele profetului Isaia care sunt o invitație la întâlnirea cu Dumnezeu: “Căutați-l pe Domnul cât timp Îl mai puteți găsi, chemați-L câtă vreme este aproape de voi”. Într-adevăr, poporul are nevoie acum de o hrană spirituală care este Cuvântul lui Dumnezeu. El trebuie să înceapă o altă viață, trebuie să-și schimbe gândurile proprii. Astfel, drumul de întoarcere pe care îl va face, nu va fi numai unul geografic ci unul de căutare a lui Dumnezeu. Libertatea fizică devine cel mai mare semn al eliberării de orice sclavie, inclusiv aceea a păcatului. Acum este necesar să recunoască măreția lui Dumnezeu față de proiectele sale proprii căci: “cu cât cerul se înalță deasupra pământului, cu atât căile mele se înalță peste căile voastre și gândurile mele peste gândurile voastre”. A-L căuta pe Dumnezeu înseamnă pentru Israel o nouă speranță: totul devine iarăși posibil, totul se poate spera. Iar semn al acestei speranțe este nu numai promisiunea lui Dumnezeu dar însuși faptul că Dumnezeu este Dumnezeu: El este mai mare decât noi, este vrednic de orice laudă, iar măreția Lui este fără margini. Harul lui Dumnezeu depășește neputința omului, iubirea Lui ajunge până la iertare, iertarea Lui îndepărtează de la noi durerile provocate de păcate.

Bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu capătă noi dimensiuni în Evanghelie. Isus a vorbit adesea în parabole pentru a fi pe deplin înțeles de toate categoriile de oameni: atât de cei învățați din popor cât și de cei considerați ca făcând parte dintr-o clasă inferioară. Scopul parabolei în sine este tocmai acela de a ne deschide o “fereastră” spre “lumea lui Dumnezeu“. Parabola ascultată apare ca un fel de provocare pentru noi cei de astăzi, însă același efect l-a avut și asupra celor din timpul lui Isus. Ea surprinde un moment din viața de zi cu zi care este familiar tuturor: este vremea culesului de vii, a recoltării strugurilor, acea vreme când se cere mai multă mână de lucru. Proprietarul unei vii merge în piață, sigur fiind că acolo va găsi oameni pe care să-i tocmească pentru lucrarea viei. Cea dintâi chemare o face dis-de-dimineață, iar ultima la orele cinci după amiază. Cu cei dintâi se împacă cu un dinar pe zi, salariu obișnuit al unei zile de muncă la evrei, iar celorlalți le spune că vor primi ceea ce va fi cu dreptate. Astfel, celor din urmă cu siguranță li s-ar fi cuvenit mai puțin de un dinar. Însă, iată surpriza: seara cei din urmă primesc și ei câte un dinar, la fel ca și cei care fuseseră tocmiți dimineața. Aceștia se simt ofensați și protestează în fața stăpânului. Acesta cu tot calmul, se justifică și-i spune celui mai agitat: “Prietene, nu-ți fac nici o nedreptate. Oare nu ne-am înțeles cu un dinar? Ia ce este al tău și du-te… Sau poate tu vezi cu ochi răi faptul că eu sunt bun?

Parabola de astăzi, în persoana proprietarului viei, ni-L prezintă pe Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului, i se descoperă, îl invită la comuniunea cu El. Acest lucru îl face nu pentru meritele omului ci din iubirea care unește Persoanele divine. Stăpânul, adică Dumnezeu, este preocupat de via Sa la fiecare oră din zi. El este prezent între oameni și-i invită la această lucrare enormă care nu suferă amânare. Este o lucrare care trebuie dusă la îndeplinire de toți oamenii. Toate aceste invitații ale lui Dumnezeu sunt făcute în mod progresiv și sunt îndreptate spre o surpriză finală. Această surpriză constă în modul de acțiune al Stăpânului viei și coincide cu momentul central al parabolei care este plata muncitorilor. Dar aici se ridică o problemă: Cum se face că cei care au venit în ultima oră primesc un dinar ca și cei care au lucrat ziua întreagă? Cei care i-au slujit lui Dumnezeu întreaga viață sunt răsplătiți ca și cei care Îi slujesc doar în ultimele clipe ale vieții. Oare mai poate fi vorba aici de dreptate? Un stăpân care produce un asemenea scandal în rândul muncitorilor mai poate fi considerat drept? Conform mentalității noastre cu siguranță că nu, însă gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre. Ceea ce El le oferă celor din urmă nu este expresia unui salariu, expresia unei dreptăți dintre stăpân și sclav, căci Isus nu a avut niciodată intenția să ne lase un cod al retribuției sociale, însă este expresia bunătății lui Dumnezeu, a milostivirii fără margini, a harului fără măsură. Nu este nicidecum vorba de vreun merit al omului în fata lui Dumnezeu ci de faptul că între noi și Dumnezeu este cu totul altceva decât ceva care poate fi calculat. Este vorba despre harul lui Dumnezeu și libera Sa dispoziție, despre dreptatea Sa care se manifestă prin bunătate și milostivire.

Cât de minunat este faptul că totul se bazează pe mila și bunăvoința lui Dumnezeu, și nu pe meritele noastre! Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu și nu rodul măiestriei omului. Mântuirea este un dar gratuit; este un dar oferit oamenilor din toate timpurile și de orice condiție socială: atât lui Petru cât și vameșului Levi, atât femeii prinse în adulter cât și lui Ioan, ucenicul iubit. Toți pot experimenta că Dumnezeu oferă iubire și mântuire în “via” Sa, la orice oră din zi. Nu mai există o primă oră și una ultimă. Întâlnirea cu Tatăl devine pentru toți ora harului. Astfel, după cum afirmă teologul Karl Rahner, dinarul despre care se vorbește în Evanghelie suntem chiar noi înșine. În fața lui Dumnezeu toți avem aceeași valoare, indiferent de momentul în care am început să-I slujim. Unii ar putea să se întrebe aici: Dacă toți se mântuiesc ce rost mai are să mă obosesc eu în a-I sluji lui Dumnezeu de la o vârstă mai fragedă? Dar acest lucru ar însemna că avem o credință imatură. Cine Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu face totul în mod spontan, fără să se gândească la plată. Pentru el nimic nu este greu pentru că tot ceea ce face, face din iubire. Un asemenea exemplu îl avem în persoana Sf. Apostol Paul. Iubirea lui pentru credincioșii din Filipi îl obligă să-și pună o întrebare, să facă o alegere între viață și moarte. El consideră moartea ca pe un câștig. Această stare de bucurie interioară a apostolului este provocată de libertatea sa totală în a-i sluji Domnului. Aceasta este important. A trăi sau a muri devin pentru el ultimele lucruri. Ceea ce are sens este glorificarea lui Cristos în trupul său. Convins fiind de aceste realități el suferă cu bucurie orice nedreptate și chiar acceptă să mai rămână în trup dacă acest lucru este de trebuință pentru credincioșii din Filipi.

Acest exemplu de viață al Sf. Apostol Paul a fost urmat de nenumărate persoane de-a lungul istoriei care au făcut cinste Bisericii lui Cristos. Să ne gândim: câți misionari, câți martiri pentru credință care cântă acum în cer gloria lui Dumnezeu. Este suficient să ne amintim de viața Episcopului Anton Durkovici și de moartea sa pentru credință în închisorile comuniste. În acest sens putem reflecta și asupra activității pastorale a Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea. Oare aceste exemple ne lasă indiferenți pe noi? Nu credem c-ar fi timpul să se producă și în noi o schimbare? Să renunțăm la păcate și la căile rele și să ne unim cu Dumnezeu. A trăi, înseamnă a fi unit cu El și a da mărturie despre EL prin fapte, prin viața de fiecare zi. Aceasta este esența vieții creștinului: de a fi unit cu Cristos, cu Dumnezeu. Aceasta este invitația pe care ne-o face Cristos în duminica de astăzi.

Iar faptul că Dumnezeu îi invită pe toți la mântuire, arătându-și astfel bunătatea față de orice făptură, nu trebuie să ne scandalizeze și, prin urmare, să ne comportăm asemenea muncitorilor din parabolă. Comportamentul nostru să nu se asemene nici cu acela al fiului mai mare din parabola “fiului risipitor” și nici cu acela al profetului Iona care își dorește moartea pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu îndurător și milostiv, îndelung răbdător, încet la mânie și bogat în har. Să ne bucurăm atunci când cineva, după îndelungi osteneli, ajunge la Dumnezeu.

Adesea ne vine greu să-L iubim pe Dumnezeu care ne iubește și se îngrijește de noi. Cum vom putea atunci să-1 iubim pe aproapele nostru care poate că nu întotdeauna ne dorește binele. Să refacem relația noastră cu Dumnezeu și atunci vom putea și noi să spunem celui care ne jignește, asemenea stăpânului viei “Prietene“, asemenea lui Dumnezeu care ne numește prieteni.

Fie că suntem tineri sau mai în vârstă, fie că Îl cunoaștem și Îl slujim pe Dumnezeu începând cu primele sau ultimele clipe ale vietii, un lucru este important pentru noi în momentul de față: să-L chemăm din toată inima și El va fi mereu alături de noi cu harul Său.

Damian Spătaru

Ritul latin