Predici

Motivul dominant al textelor liturgice din această duminică este iubirea, iubire care ne face solidari unii cu alţii şi responsabili unii faţă de alţii. Iubirea înţeleasă în sens creştin este ca “un meridian care întretaie toate paralele vieţii”.

În societatea noastră de astăzi se vorbeşte foarte mult despre iubire; se vorbeşte în mod drept sau nedrept. Oare nu riscăm să facem acelaşi lucru şi noi, creştinii, care ştim că iubirea este principiul, centrul şi scopul activităţii noastre de ucenici ai lui Cristos?

Alături de iubire, liturgia cuvântului de astăzi ne vorbeşte despre corectarea fraternă: corectarea nu înseamnă numai să dai ajutor, să ridici pe cel care a căzut în mâinile tâlharilor, ci mai înseamnă şi ajutorul pe care îl putem da sub o formă sau alta – punându-ne în gardă împotriva eventualelor pericole care ameninţă pe aproapele nostru. Corectarea fraternă este acţiunea cea mai convingătoare şi eficace de îndreptare în bine, deoarece este exercitată în numele iubirii. Aceasta, chiar când ridică glasul pentru a dojeni sau reproba, este totdeauna intenţionată de o voinţă în bine. Aproapele nu se simte judecat, cenzurat, condamnat, dar susţinut, corectat, îndreptat. Numai în iubire corectarea este fraternă.

În cadrul comunităţii, corectarea este un eveniment reciproc, deoarece nimeni nu poate avea pretenţia de a fi perfect, imun de greşeli şi de căderi, e necesară corectarea, dar să fie sinceră şi din toată inima, dar nu numai în disponibilitatea de a corecta, dar şi în a accepta corectarea. În biserica apostolică corectarea fraternă era expresia privilegiată şi primordială a iubirii. Ea apare ca responsabilitate pentru integritatea morală şi mântuirea aproapelui, fiind practicată activ prin avertisment, îndemn, edificare. Toţi sunt chemaţi să se corecteze unul pe altul şi aceasta din dragoste faţă de Dumnezeu.

Responsabilităţii fiecăruia de a corecta frăţeşte pe ceilalţi trebuie să-i corespundă responsabilitatea de a accepta corectarea în spirit de încredere şi umilinţă. Din păcate orgoliul care este în noi, tinde să ne facă tot mai refractari faţă de orice observaţie făcută la adresa noastră. Dar numai cu condiţia de a ne elibera de ea şi încrezători în iubire, cu suferinţă desigur vom progresa în bine şi vom putea favoriza progresul comunităţii noastre. “Pentru moment orice corectare, nu pare să aducă bucurie, dar numai tristeţe, dar după aceea, celor instruiţi de ea le dă rodul păcii şi al dreptăţii” (Ev 12,11).

Isus spune deschis: este necesară avertizarea, uneori şi mustrarea, dar aceasta trebuie să se facă în spirit de dragoste şi frăţie. Nu trebuie să strigăm pe stradă împotriva greşelilor semenilor noştri, nici să le discutăm cu alţii. Critica atunci este constructivă când nu vrem să-l blamăm, să-l înjosim pe celălalt, ci să-l ridicăm, să-l îndreptăm. În principiu este incorectă atitudinea de condamnare, de dispreţuire prin care nu-l ridicăm pe semenul nostru, ci mai mult, îl cufundăm în mocirla greşelilor şi a slăbiciunilor lui. Noi nu putem uita niciodată, nici măcar pentru o clipă că suntem fiii unui Dumnezeu milostiv. Suntem ucenicii acelui Isus, care nu a aruncat cu piatra nici în femeia adulteră, nici în fiul risipitor, nici în Maria Magdalena, nici în Zaheu cel dispreţuit, nici în Petru care l-a tăgăduit, dar a aruncat către ei “furia” salvatoare a iertării. Isus se bucură împreună cu creştinul pentru drahma găsită, pentru oaia care fusese pierdută, pentru fiul risipitor care se întoarce la casa părintească. El se uneşte cu îngerii cerului în bucuria pe care o simte la întoarcerea păcătoşilor, la convertirea oamenilor.

Evanghelia de astăzi se adresează nu numai acelora care se angajează la această mustrare frăţească. Din ea pot învăţa şi cei către care este îndreptată mustrarea, avertismentul frăţesc. Respingerea criticii înţelepte şi juste este semnul aroganţei şi al incapacităţii de a progresa. În faţa criticii, trebuie să ne deschidem mintea şi inima, trebuie să deschidem larg porţile mândriei noastre. Sf. Augustin, notează în Confesiunile sale: “Prietenii linguşitori ne fac rău; în timp ce duşmanii gălăgioşi, de obicei ne corectează”. Un om poate ocoli capcana măgulirii numai dacă lasă loc în inima sa pentru critică. Este posibil ca un avertisment dur şi serios să rănească sensibilitatea noastră, dar este ca şi bisturiul chirurgului care ne vrea numai binele. Nu există faptă bună mai mare, decât a elibera pe alţii de lanţul păcatelor, şi a-i face se fie oameni mai buni, mai deosebiţi.

În prima lectură vedem cum profetul Ezechiel a trăit marea criză religioasă provocată de ruinarea naţiunii şi exilul babilonian (587-538). Viaţa lui spirituală se situează în contextul unei crize a credinţei, cu atât mai înverşunată cu cât puterile totalitariste au adus-o şi au menţinut-o în această noapte fără speranţă. Profetul descoperă un aspect al chemării sale, el va supraveghea şi va sta la pândă pentru credincioşii săi ca acele santinele care trebuie să dea alarma la apropierea duşmanilor.

Lectura a doua luată din scrisoarea către Romani ne vorbeşte despre iubirea cu care suntem datori unii faţă de alţii. În capitolele precedente, Sfântul Paul vorbise despre plătirea tributului şi a datoriilor: nu vrea să audă de creştinii care se sustrag de la îndeplinirea datoriilor. Dacă de la unele datorii se mai pot sustrage creştinii, de la iubirea unuia faţă de alţii nu se poate sustrage nimeni pentru că aceasta este legea fundamentală a creştinului. Sf. Paul spune că există un cont deschis care nu va fi închis şi nici nu-l va putea închide creştinii: acesta este contul iubirii.

Nimeni nu poate să spună: am iubit destul pe aproapele meu; am făcut tot ceea ce am putut din partea mea; să facă şi alţii cât am făcut eu. Cu siguranţă nu putem spune aşa ceva, aşa cum nu putem spune că am iertat destul.

Nu suntem datori la vreo bancă sau vreunui creditor, şi nu suntem datori cu bani ci cu mult mai mult. După spusele Sfântului Paul, suntem datori cu dragoste reciprocă, această dragoste are o istorie deosebită şi sângeroasă. Când Isus îşi predica dragostea şi cu faptele sale o dovedea, mulţi oameni au răspuns cu ură. Ucenicii săi se adresau oamenilor cu aceeaşi dragoste pe care o învăţase de la Isus şi din această cauză au terminat viaţa lor ca martiri.

Ce să-i spunem noi omului modern care-şi laudă bomba atomică şi care nu este dispus să-şi achite datoria de dragoste? Aceasta este de fapt tragedia cea mai mare a lumii de astăzi: este îndatorată. Putem auzi la radio sau televiziune cutare ţară are datorii şi că prin diferite ţări, care au imense bogăţii naturale, dispun de o industrie modernă, dar în acelaşi timp sunt fatal îndatorate în dragoste. Ei sunt datori faţă de popoarele asuprite, năpăstuite pe care ar trebui să le sprijine nu cu armament, ci cu dragoste.

Dar să nu mergem aşa departe, să privim în jurul casei noastre! Un proverb chinezesc spune: “Mai mult contează să fii bun acasă, decât sfânt undeva departe”. Datoria dragostei trebuie să ne-o achităm în primul rând faţă de cei care trăiesc în preajma noastră. Noi trebuie să iubim nu omenirea îndepărtată, ci pe omul care trăieşte lângă noi. Dacă seară de seară am privi în interiorul sufletului nostru, ne-am da seama cât bine am realizat astăzi, cu câtă zgârcenie am împărţit aurul bunătăţii, deşi uneori este suficient atât de puţin pentru a face un dar semenilor noştri! Acest lucru îl ilustrează şi întâmplarea următoare. Un domn, pe nume Schwann, care locuia la ţară, călătoreşte la oraş. Negăsind la hotel o cameră cu un pat, este nevoit să accepte una cu două paturi: deci, să aibă un coleg de cameră. Lângă patul colegului vede un baston: sărmanul încă din război rămăsese şchiop. Acesta îl roagă pe domnul Schwann să nu aprindă lumina căci el ar vrea să doarmă. Înainte de a adormi au stat puţin de vorbă:

- Aţi venit să participaţi la vreun congres – îl întreabă şchiopul.

- Nu, cu totul altceva m-a făcut să vin la oraş.

- Vreţi poate să vă sinucideţi?

- Nu, Doamne fereşte! Dar dacă vă interesează, vă spun: am un copil la şcoală şi pentru el am venit. Este un copil robust, dar psihic este foarte sensibil; chiar şi numai o umbră care cade asupra lui îl poate întrista. Acum este amărât pentru că dimineaţa când merge la şcoală şi ajunge la barieră, de obicei trece trenul de dimineaţă. El stă şi aşteaptă ca să facă din mână la călători, dar nimeni nu-i răspunde. Eu îi înţeleg pe călători; nu poţi sili pe nimeni ca să răspundă la semnul unui copil. Iar copilul, din cauza aceasta este atât de amărât că nu are chef nici de învăţat, nici de joacă.

- Acum înţeleg pentru ce ai venit în oraş. Mâine dimineaţă, ca un tată bun, vei urca în trenul de dimineaţă pentru ca făcând din mână să răspundeţi la semnul copilului de la barieră.

- Exact!

- Ştiţi domnule – continuă şchiopul, eu nu-i iubesc pe copii. Şi aceasta pentru că soţia mea a murit la naşterea unui copil. Eu, chiar că n-aş răspunde la semnul unui copil, deoarece cu aceasta l-aş înşela.

- Nu spuneţi aşa ceva – zice domnul Schwann – doar o fac din dragoste… Cu aceasta se termină conversaţia şi amândoi adorm. Dimineaţa, când tatăl se trezeşte şi se uită la ceas, constată că dormise mai mult şi pierduse trenul de dimineaţă. Dar, iată, colegul de cameră, nu mai este, a plecat. La prânz, când domnul Schwann îl întâlneşte pe copil, acesta radiind de bucurie îi spune: – Închipuie-ţi tăticule, cineva din tren mi-a făcut semn. Era probabil un nene şchiop pentru că şi-a legat de baston batista şi aşa îmi facea semn.

Poate că această întâmplare este o creaţie imaginară a scriitorului, dar ea ne învaţă un adevăr important: anume, că de multe ori şi un gest neînsemnat, mărunt, este suficient pentru a ne plăti datoria faţă de semenii noştri însemnaţi de dragoste. În decursul istoriei s-a vărsat foarte mult sânge pentru ca unii să poată domni peste câte o porţiune de pământ. Şi astăzi se întreabă mulţi: a cui va fi lumea? Putem răspunde împreună cu parohul de Ars: a aceluia care o va iubi mai mult. Cu dragostea putem cuceri familia noastră, pe colegii noştri, lumea cea mică în care trăim. Pentru aceasta nu trebuie fapte senzaţionale, ci numai un dram de dragoste.

Să-l rugăm pe Mântuitorul, care se află în mijlocul nostru în această adunare sfântă să ne dea şi nouă un dram de dragoste, pentru ca astfel să ne putem arăta dragostea unii faţă de alţii, pentru că numai El ştie ce şi cum trebuie să iubim.

Mihai Iştoc

volum colectiv ITRC Ritul latin