Predici

Viaţa noastră trebuie să fie pătrunsă de Cuvântul lui Dumnezeu pentru ca s-o putem înţelege cu adevărat. Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate da sens şi semnificaţie existenţei noastre.

Lecturile de astăzi din liturgia cuvântului ne prezintă marea posibilitate ce o are omul de a alege: de a alege între Dumnezeu şi făpturi, între cruce şi bunurile lumeşti, între poruncile lui Dumnezeu şi cele ale oamenilor, între umilirea pentru Dumnezeu şi ridicarea împotriva lui Dumnezeu, în care se cere o fidelitate faţă de alegerea făcută, oferind trupul ca jertfă vie lui Dumnezeu punând în practică Cuvântul său, pentru că numai El este Calea, Adevărul şi Viaţa.

În Evanghelie putem vedea marea alegere făcută de Isus. După ce a dorit aşa de mult “ceasul său” (În 13,2) totuşi, când a sosit ceasul, natura umană a lui Isus este înfricoşată de moarte (Mt 26,38). El înaintează încet spre Ierusalim. Pasul se îngreunează – este nesigur şi şovăitor, cade la pământ, tremură, se roagă Tatălui ceresc, dacă este posibil, să îndepărteze de la el paharul acesta, şi asudă sânge. Dacă Isus i-ar fi cerut Tatălui eliberare de pe Golgota, Tatăl i-ar fi trimis mai mult de 12 legiuni de îngeri (Mt 26,53). Însă Isus vrea să aleagă moartea. El însuşi a subliniat această dăruire totală şi liberă prin exemplul său. Văzută din afară, s-ar putea spune că este vorba de o moarte forţată, violentă; dar în realitate suntem în prezenta unei dăruiri a vieţii cu deplină libertate. Şi pentru ce a ales Cristos să moară?

Moare, el moare pentru păcatele noastre, pentru a ne răscumpăra şi pentru a ne da viaţa. Moare în chipul cel mai cumplit pentru a ne umple de curaj în suferinţele noastre. Isus ştie că suferinţa pentru noi, fără el, este o enigmă indescifrabilă. Căci dacă suferinţa ar lovi pe cel vinovat, pe cel care a păcătuit, nu am fi deloc dezorientaţi. Dar durerea este că ea loveşte cu ochii închişi, fără a cântări meritele şi vina. De multe ori, din contra, pare că-i alege pe cei buni pentru a-i lovi. Este o problemă ce a frământat veacuri de-a rândul omenirea.

Isus ştie că vom fi tulburaţi în această privinţă şi s-a oferit să sufere, luând crucea, pentru a deveni victimă. Nu a desfiinţat suferinţa, ci ne-a dăruit nouă, care trebuie să purtăm şi noi crucea, puterea de a o înţelege; din exemplul său şi cu ajutorul său.

Fără a înţelege sensul profund al suferinţei, imediat putem fi în postura lui Petru şi să ne mirăm de ea. După ce Petru a auzit din gura lui Isus că El, Salvatorul, va trebui să sufere a încercat să-l dojenească: “Cum să i se întâmple aşa ceva” şi cunoaştem răspunsul lui Isus: “Pleacă din faţa mea Satană… tu nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la ale oamenilor” (Mt 15,23). Apoi a continuat: “Dacă vrea cineva să vină după mine să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mt 16,24).

Deja prin expresia “Dacă vrea cineva” Isus nu face altceva decât să scoată în evidenţă marea posibilitate pe care o are creştinul de a alege. Şi ce să aleagă? – Are posibilitatea să aleagă viaţa care-i cere purtarea crucii sau viaţa fără cruce. Dar nu trebuie să uităm că Isus specifică: “Cine caută să-şi scape viaţa o va pierde, iar cine îşi dă viaţa pentru mine o va câştiga”. Este foarte interesant: Isus doreşte să ne vadă că purtăm crucea asemenea lui. Ar părea egoist, dar adevărul nu este acesta. Crucea nu este decât cheia, instrumentul care poate deschide posibilitatea pentru a cunoaşte existenţa noastră. Cristos a trebuit să poarte crucea, să fie pironit pe ea, să moară pe ea, ca în cele din urmă să intre în slava cerească. Creştinul dacă înţelege crucea pe care trebuie să o poarte cu iubire, atunci ea nu mai pare insuportabilă şi viaţa nu i se mai pare o povară, deoarece crucea aduce viaţa, speranţă.

Şi apoi nu trebuie să uităm: noi nu suntem singuri şi fără nici un ajutor. Isus ne încredinţează Cuvântul Său, sacramentele sale, Jertfa sa Euharistică care sunt la dispoziţia noastră, în timp ce trebuie să străbatem această cale. Noi trebuie să ne îndeplinim datoriile noastre zilnice alimentându-ne din aceste surse divine.

În continuare, să facem o referinţă practică la viaţa noastră de toate zilele şi să vedem dacă înţelegem crucea pe care trebuie să o purtăm: interesul cel mai mare pe care îl avem în viaţă este de a ne căuta un loc de muncă; muncă prin care să ne întreţinem existenţa. Pentru toţi este valabilă această preocupare. Dar înţelegem noi ce înseamnă muncă? Nu este oare o cruce apăsătoare care ne torturează?

Să încercăm împreună să găsim explicaţia în Sfânta Scriptură…!

- Munca este dăruită de Dumnezeu. Ea este dăruită omului pentru a-l asocia drept colaborator şi continuator al actului său creativ. Aceasta este nobleţea primară a muncii umane.

- Când Divinul Arhitect a făcut universul, opera mâinilor sale, l-a aşezat pe om în el ca să muncească… şi să stăpânească cu munca sa pământul (cf. Gen 5,25). Astfel Dumnezeu a dat omului opera mâinilor sale spre a o perfecţiona.

- Munca în sine nu este un blestem şi nici o pedeapsă a păcatului: ea făcea parte din planul iniţial al lui Dumnezeu, însă omul, prin neascultarea sa şi-a adus blestemul asupra lui care constă în oboseală, în durere, adică o schimbare totală a sensului de la început. Astfel munca, care era expresia libertăţii omului, devine semnul aservirii sale. Pământul dintr-un slujitor docil devine stăpân zgârcit, de la care omul trebuie să cerşească cele necesare vieţii.

Să privim apoi la exemplul lui Cristos, care deşi era Fiul lui Dumnezeu a venit în lume într-o familie de muncitori, devenind el însuşi muncitor. Astfel a înălţat munca umană, i-a dat o nouă semnificaţie, sfinţind-o cu sudoarea sa şi făcând-o instrument de sfinţire şi mântuire. Isus nu a eliminat oboseala şi durerea introduse în lume de păcat, dar le-a înălţat prin persoana sa, le-a transformat în mijloace principale ale răscumpărării noastre. El a obosit, a suferit pentru a sfinţi oboseala şi suferinţa noastră.

Astfel munca a fost înălţată la demnitatea de instrument al harului cu care omul se aseamănă şi se uneşte cu Cristos, Speranţa omenirii. În felul acesta, la intervenţia puterii divine, slăbiciunea umană capătă o altă interpretare, o altă semnificaţie mult mai profundă, ancorată în voinţa lui Dumnezeu.

În prima lectură de astăzi, Ieremia ne face o mărturisire personală: el trebuie să continue misiunea sa de profet, dar cade în descurajare. Nu mai are putere să-şi îndeplinească misiunea sa, toţi îşi bat joc de el, toate speranţele s-au epuizat. Apăsat de suferinţă, el ar fi vrut să se sustragă voinţei divine, şi totuşi îi era imposibil: “era în inima mea – declară Ieremia – ceva ca un foc aprins, închis în oasele mele, şi eu mă sileam să-l opresc şi n-am putut” (Ier 20,9). Acest foc mistuitor îl convinge împotriva oricărei slăbiciuni umane să-şi continue misiunea sa. Prinde curaj. Este un exemplu splendid al puterii şi al acţiunii divine într-o creatură slabă. E posibil ca şi noi, să cădem deseori în descurajare. Dar dacă avem focul credinţei în inimile noastre, nu trebuie să ne lăsăm doborâţi de slăbiciunea omenească, trebuie să prindem curaj privind la Cristos şi să purtăm cu seninătate crucea datoriilor noastre.

Sfântul Paul în a doua lectură îi îndeamnă pe creştini să ofere lui Dumnezeu trupurile ca pe o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, îndemn ce ne este adresat şi nouă. Întregul popor al lui Dumnezeu este un popor sacerdotal, profetic şi regal. Orice credincios este preotul sacrificiului său personal. El trebuie să facă din trupul său ofertă sacrificală plăcută lui Dumnezeu. Trebuie să se dăruiască total. Şi prin această dăruire totală se înţelege atât trupul carnal care trebuie să fie pătruns de Spiritul lui Cristos cât şi întreaga noastră activitate cu suferinţele şi oboselile ei.

Din nou ajungem, la “legea solemnă a crucii” care a fost proclamată de Cristos. Niciodată nu vom scăpa de ea. Şi repet din nou cuvintele lui Cristos, fără teama de a plictisi: “Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mt 16,23).

Fără cruce nu putem merge înainte, nu putem să ne deschidem orizontul vieţii noastre spre Cristos. Privind la Cruce, îl vom vedea pe Cristos şi vom prinde curaj. El ne va ajuta, numai că noi trebuie să fim disponibili pentru a înţelege mesajul său.

Daniel Bulai

volum colectiv ITRC Ritul latin