Predici

Dumnezeu a arătat în repetate rânduri caracteristicile împărăţiei sale, a pus în evidenţă aspectul invizibil şi spiritual, dar şi aspectul vizibil şi organizat, atât de contestat de unii, la care nu se poate renunţa; această ultimă caracteristică ţine de formarea colegiului apostolilor.

Liturgia cuvântului din această duminică ne propune unul din textele cele mai importante şi chiar cele mai discutate: ziua lui Isus este ziua vicarului său, Sf. Părinte Papa; iată sensul şi valoarea zilei de astăzi, pentru a reînnoi credinţa noastră faţă de Isus şi faţă de vicarul său.

Prima lectură prezintă oracolul unic din cartea lui Isaia, oracol care ne relatează destituirea guvernatorului Sebra şi înlocuirea lui cu Eliachim. Dumnezeu este cel care conferă noului guvernator puterile sale:

- tunica şi eşarfa: nu este nici o discontinuitate între acestea deoarece puterea trece de la unul la altul.

- cheia: corespunde unei funcţiuni concrete. Majordomul palatului, mai ales în Egipt, primea însărcinarea de a veghea asupra întăririlor şi ieşirilor din casa regală. Guvernatorul ales avea misiunea de a veghea asupra “casei lui David”. Singur el poate să deschidă şi să închidă, aşa cum Petru va avea puterea să lege şi să dezlege.

- statornic: asemenea cu cel viu din Apocalips; ca un stejar într-un pământ bun: acesta este un simbol al puterii primite. El este bine fundamentat: “pe această piatră voi zidi…”.

Lectura a doua este concluzia primelor 11 capitole ale Scrisorii către romani: Sf. Paul cântă uimirea sa contemplând faţa lui Dumnezeu, care desfăşoară planul universal de mântuire. Acest plan al lui Dumnezeu manifestă profunzimea, abisul dragostei sale. Dragostea este toată bogăţia lui Dumnezeu, o bogăţie care nu este o comoară păstrată pentru sine, ci care se oferă celui care are nevoie: Isus Cristos a dat totul până şi viaţa sa, a descoperit oamenilor această bogăţie a lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu nu este cea a oamenilor, ea este nebunie în ochii noştri; această înţelepciune a dragostei infinite este manifestată în Isus Cristos pe cruce: Sf. Paul termină printr-o formulă foarte concisă: “de la El, prin El şi pentru El”; cu alte cuvinte apostolul afirmă că Dumnezeu este izvorul, drumul şi scopul: toată viaţa omului, toată istoria lumii îşi are sensul în Dumnezeu.

Evanghelia de azi pune întrebarea: Cine spune lumea că este Fiul omului? Această întrebare în Evanghelia Sfântului Matei are un sens catehetic, iar în Evanghelia Sfântului Marcu ea este aşezată chiar la începutul evangheliei. Isus pune această întrebare pentru a afla reacţiile mulţimii în faţa misterului persoanei sale. Răspunsul mulţimii recunoaşte în Isus un profet, un trimis al lui Dumnezeu: imaginaţia populară aproape că vede în el un profet vechi în toată personalitatea. Însă mulţimea, frapată de minunăţia lui Isus, nu se poate apropia, nu poate intui corect misterul persoanei sale. Petru răspunde în numele apostolilor: pentru el Isus nu este un profet, dar este Mesia, trimisul lui Dumnezeu. Evanghelistul Matei este singurul dintre evanghelişti care prelungeşte această profesiune de credinţă: “Fiul lui Dumnezeu cel viu”, adică în relaţie unică cu Dumnezeu. Investirea lui Petru de către Isus este specifică evanghelistului Matei: “Fiul lui Dumnezeu” se adresează “fiului lui Iona”. Şi în acest caz mărturisirea lui Petru nu este o simplă vorbă omenească, ea relevă credinţa, inima omului în care “Tatăl din ceruri” luminează şi clarifică totul prin harul său. Isus face din Petru capul Bisericii sale. Simon se va numi Petru; el este împreună cu stăpânul său baza edificiului pe care nimeni nu va putea să-o dărâme. El va fi cu Isus când acesta îi va încredinţa misiunea de a conduce Biserica, misiune care îi va fi dată cu alţi termeni şi într-un alt climat: înaintea patimii şi după înviere.

Pentru noi cine este Isus Cristos? Se vorbeşte astăzi atât de mult despre Isus, mulţi acceptă, dar poate şi mulţi îl resping. Pentru noi cei care credem şi ne mărturisim credinţa în el, această întrebare este vitală? În Evanghelie, această întrebare este pusă frecvent apostolilor şi chiar mulţimii. La începutul apostolatului său, întrebarea şi-o pune şi mulţimea; dar mulţimea se opreşte la natura umană a lui Isus. Ea nu poate da un răspuns misterului persoanei sale: acest cuvânt este prea dur.

Ce ne împiedică pe noi să-l ascultăm pe Isus care ne întreabă pe fiecare: “Cine sunt eu pentru tine?” Oare teama de exigenţele cuvintelor sale? Oare obişnuinţa de a înţelege întrebările numai cum vrem noi?

Întrebarea este pusă de Isus lui Petru şi apostolilor:

- la Cezarea, unde răspunsul apostolului angajează într-o misiune: Doamne la cine să mergem? Ne întrebăm: credinţa noastră este mai profundă, este mai activă şi mai tare?

- înainte de renegare. Cuvântul, care va fi speranţa păcătosului iertat, este chemat să fie pentru fraţii săi martor al îndurării. Domnului trebuie să-i dăm adesea un răspuns dincolo de greşelile noastre.

- după înviere. Întrebarea este pusă de trei ori ca un ecou al triplei renegări; întrebarea este o încredinţare absolută, şi nu poate fi primită decât într-un climat de dragoste care să descopere un răspuns al întregii fiinţe. Drumul credinţei atinge în fiecare om această întrebare. Răspunsul însă trebuie să fie plin de dragoste şi depinde de fiecare dintre noi.

Isus Cristos este obiectul contemplaţiei celui credincios. Există mulţi care consideră contemplaţia o activitate rezervată numai anumitor persoane, călugării, persoanele consacrate prin voturi speciale. Este adevărat, însă contemplarea lui Isus o poate face orice creştin care îşi trăieşte credinţa cu dragoste şi speranţă.

- A contempla înseamnă a accepta, a primi credinţa gratuită a lui Dumnezeu şi a trăi în ea. Lumea de azi, în care totul este material şi calculat, suferă de necredinţă.

- A contempla înseamnă a-ţi dărui gratis timpul lui Dumnezeu cum şi El ni-l dăruieşte. A te dărui un pic mai mult lui Dumnezeu, înseamnă a te dărui în avantajul celorlalţi.

- A contempla înseamnă că Dumnezeu dă sens, vivifică viaţa noastră personală şi cea a lumii.

“Totul este de la el, prin el şi pentru el”. Este destul de dificil să descoperim acţiunea lui Dumnezeu în viaţa noastră; însă pentru a descoperi aceasta, trebuie să privim viaţa noastră în totalitatea ei, contemplându-l pe Dumnezeu. Această privire în credinţă transformă viaţa noastră, ne descoperă mai bine de unde venim, ce suntem şi încotro mergem.

Contemplaţia clarifică acţiunea noastră, iar Sfânta Liturghie este culmea contemplaţiei: “prin el, cu el şi în el… toată cinstea şi mărirea”. Creştinii sunt pietre vii, membre ale Bisericii, zidită pe Petru. Evoluţia Bisericii de câteva decenii este pusă în faţa câtorva probleme: Ce va rămâne din Biserică? Evoluţia sa este o reînnoire? Pentru a putea răspunde la aceste întrebări trebuie să amintim hotărârea fondatorului ei: Isus Cristos care a voit să o construiască solid, şi o construieşte pe Petru.

Domnul vrea ca Biserica să fie durabilă. El se prezintă ca o bază, ca un fundament pe care se pot aşeza oamenii cu siguranţă. În Vechiul Testament, Dumnezeu se numeşte stâncă, nume adesea întâlnit în Ps 18,31; 61. Isus Cristos prin vestea bună pe care o anunţă oferă un fundament solid celui ce vrea să-şi mântuiască viaţa. El citează cuvântul Psalmului: “Piatra pe care au aruncat-o zidarii a devenit piatră unghiulară” (Mt 21,42), şi Petru aplică acest lucru lui Isus în 1 Pt 2,4-7. Biserica îşi menţine soliditatea în măsura în care credincioşii vor trăi prin Cristos, ascultând cuvântul său şi reînnoindu-şi viaţa necontenit prin misterul pascal.

Domnul face din Petru fundamentul Bisericii. Autoritatea conferită lui Petru este o slujire. Reînnoirea Bisericii nu poate să fie o revoluţie care să conteste toată autoritatea; dar ea constă într-o reînnoire a inimilor; fiecare credincios asumându-şi responsabilităţile lui în vederea binelui fraţilor săi.

Orice credincios este chemat să fie o piatră vie in Biserică. Petru, în profesiunea sa de credinţă, a vorbit în numele celorlalţi apostoli din jurul său. Biserica este o societate ierarhică în comuniune; ea are ca piatră unghiulară pe Isus, iar ca fundament, apostolii, însă fiecare credincios este o piatră vie, face parte din poporul ales, din împărăţia de preoţi a naţiunii Sfinte (1 Pt 2,5). Autoritatea în Biserică, departe de a paraliza forţele vii, trebuie să dea credinciosului elanul vital care este necesar pentru misiunea sa. Fiecare credincios este o piatră vie importantă în Trupul lui Cristos care este Biserica zidită pe Petru.

Liturgia acestei duminici pune în evidenţă dublul mesaj esenţial, indispensabil pentru viaţa noastră de credinţă: mesajul cristologic în jurul persoanei lui Cristos care trebuie să dea sens existenţei noastre şi mesajul ecleziastic care, în lumina Mântuitorului, trebuie să ne introducă vital în Trupul mistic al lui Cristos pentru a ne face să colaborăm fiecare la răspândirea harului şi triumfului Împărăţiei lui Dumnezeu.

La întrebarea pusă de Isus: “Voi cine spuneţi că sunt eu?”, nu este suficient să răspundem cu cuvintele: “Doamne, Doamne!”, dar este necesar să îndeplinim concret voinţa lui Dumnezeu în viaţa noastră.

În lumina Cuvântului lui Dumnezeu să ne întrebăm ce sens are pentru noi numele de creştin şi ce rol joacă în viaţa noastră persoana lui Cristos, dar mai ales să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca să ne dea forţa să răspundem ca şi Petru în evanghelie “tu eşti…”

Într-un moment în care mulţi dintre catolici nu ştiu să dea un răspuns corect naturii şi rolului ierarhiei – aşa cum nici apostolii nu ştiau cu exactitate cine era Cristos, mai mult ca oricând trebuie să ne rugăm: “Doamne nu abandona lucrarea mâinilor tale”. “Dăruieşte totdeauna Bisericii tale darul unităţii şi al păcii”. “Fă-ne tari şi generoşi în iubirea ta, pentru ca să ne conformăm cu totul voinţei Tale”.

Robert Matei

volum colectiv ITRC Ritul latin