Predici

Operele minunate înfăptuite de Isus sunt însoţite de uimirea profundă a apostolilor şi a popoarelor prezente şi viitoare. În schimb, astăzi această uimire, exprimată prin acel strigăt de fericire, o întâlnim la Cristos însuşi, surprins de marea credinţă întâlnită la femeia păgână.

Evanghelia de azi ne poartă în afara graniţelor istorice şi geografice ale Palestinei, dar această deplasare are un scop teologic: ea arată că Dumnezeu nu e Tatăl şi Salvatorul unic al poporului evreu, moştenitorul vechii Alianţe, dar că e Dumnezeul tuturor popoarelor. Însăşi viaţa şi activitatea lui Isus anunţă această întâlnire a lui Mesia cu femeia cananeancă.

Atitudinea lui Isus nu e lipsită de tulburare. La strigătul mamei plin de speranţă, la chemarea “Doamne, Fiul lui David”, pentru vindecarea fiicei sale, Cristos nici nu răspunde. Se repetă parcă evenimentul de la nunta din Cana când Isus părea că o refuză până şi pe mama sa. Se interpun apostolii pentru a o asculta: “Vezi că strigă în urma noastră”. Dar Isus are o logică în comportamentul său: desfăşurarea misiunii pentru care a fost trimis de Tatăl este legată de viaţa pământească, “de oile pierdute ale casei lui Israel”. El nu răstoarnă planul care-şi are timpurile şi legile sale, în care se reflectă însăşi voinţa Tatălui, Cristos fiind împlinirea alegerii lui Israel.

Credinţa şi încrederea femeii însă nu cedează sub povara refuzului deşi Domnul se manifestă foarte dur, aproape lipsit de milă. El îşi motivează atitudinea spunând că e trimis la oile pierdute ale casei lui Israel şi nu e permis ca pâinea copiilor să fie dată câinilor… Nu ne-am mira dacă mama ar sări jignită şi ar lua-o la fugă. Cum e posibil ca să asemeni cu un câine o mamă care apelează pentru copilul ei? Femeia însă nu renunţă pentru că a înţeles probabil că reproşul dur nu era pentru umilirea ei, dar era un avertisment dat iudeilor.

Iată aici o femeie care tânjeşte după firimiturile acelei pâini pe care o refuză atât de mulţi dintre evrei. Câţi nu s-au scandalizat şi l-au părăsit pe Isus după înmulţirea pâinilor! Nu, nu le trebuia lor pâinea cerească pe care le-o oferea Isus. Dar această femeie se umileşte, cerşeşte firimiturile iar încrederea ei prinde şi mai mult elan. Tocmai acest lucru l-a voit Isus. El a voit ca apostolii să înţeleagă că omul numai într-un singur mod poate influenţa pe Dumnezeu: cu credinţa şi umilinţa sa.

Deschiderea Evangheliei mântuirii şi spre lumea păgână e cerută cu insistenţă, oarecum invocată de răspunsul curajos şi umil al femeii, care contrastează cu răspunsul dur al lui Isus. Această dramă a mântuirii a ajuns la actul său final, atinge intensitatea sa cea mai expresivă. Isus însuşi se simte dezarmat de incomparabila credinţă a femeii păgâne. Recunoscut de ea de două ori Isus se arată în toată identitatea sa de Mesia eliberator. Credinţa solidă şi profundă a cananeencei a obţinut ceea ce voia şi ceea ce inima ei de mamă atât de încercată crezuse şi sperase. Această întâlnire uimitoare cu Isus, Mântuitor şi al celor “străini”, se încheie cu exclamaţia lui Cristos: “Femeie, mare este credinţa ta! Facă-se după cum voieşti”. Dorinţa femeii a întâlnit plinătatea dorinţelor Tatălui; nu a obţinut favoruri în sensul de firimituri neînsemnate, dar în sensul unei participări depline la ospăţul mântuirii. Credinţa acestei femei – credinţă exemplară şi pentru noi – e foarte asemănătoare cu cea a centurionului din Cafarnaum (Lc 7,1-10). Şi pentru acel păgân răsună strigătul minunat al Domnului: “adevăr vă spun: nici în Israel nu am găsit o credinţă aşa de mare. Mergi şi fie după credinţa ta” (Mt 8,10.13).

Miracolul implorat se realizează deoarece această femeie a crezut în misterul lui Isus.

Cu umilinţa sa ea a înţeles că ceea ce îi cerea lui Isus era un har. Propria putere a credinţei sale a determinat-o să spere împotriva oricărei speranţe. Şi a fost răsplătită. Credinţa în Isus a femeii păgâne devine exemplu de credinţă pentru oricare dintre creştini. Tot ceea ce noi suntem şi avem – în afară de greutatea păcatelor noastre – e darul lui Dumnezeu. El, prin Isus Cristos înviat, e mereu în drum spre noi, mai ales pentru cei care sunt “străini” şi “îndepărtaţi” de harul lui Dumnezeu. O credinţă luminoasă în misterul lui Isus Cristos ne ajută în primul rând să cerem harul şi milostivirea sa pentru noi, cei asaltaţi şi chinuiţi de rău, asemenea fiicei cananeencii. Credinţa ne va aminti mereu că Dumnezeu e Tatăl milostiv al tuturor oamenilor: credincioşi şi necredincioşi, toţi fiind chemaţi la mântuire.

Realizarea acestei “minuni” răstoarnă timpul rezervat încă poporului ebraic. Dar în virtutea credinţei care se inserează în adevărata descendenţă a lui Avram, Isus acordă binecuvântarea divină. Contează mai puţin apartenenţa geografică şi socială, dar recunoaşterea lui Cristos şi încredinţarea totală Lui.

Desigur, fiecare dintre noi are modul propriu de a comunica cu Dumnezeu. De cele mai multe ori însă, întâmpinăm dificultăţi în rugăciune deoarece nouă ne lipseşte simplitatea şi încrederea. Evanghelia este şcoala rugăciunii, ea se adresează tuturor oamenilor, dar în mod special celor “străini” şi “depărtaţi” de Dumnezeu.

Să ne rugăm cu toată simplitatea şi cu credinţă, asemenea femeii din Evanghelia de azi pentru fiica sa bolnavă. Ea, o non-iudaică, se adresează Domnului cu expresiile curajoase ale celor credincioşi: “Fiul lui David…, ai milă de mine” ca şi cei zece leproşi (Lc 17,13), ca orbul din Ierihon. Pentru ca rugăciunea noastră să fie simplă să ne adresăm lui Dumnezeu cu inima deschisă şi sinceră, fără a folosi formule lungi şi complicate.

Dar e posibil ca Isus să nu răspundă imediat la rugăciunea noastră din diferite motive. Aceasta presupune să facem încercarea perseverenţei. În ciuda tăcerii indiferente a lui Isus, femeia continuă să-L roage, ca şi Iair care stăruia în cererea sa (Lc 8,50). Ea deranjează apostolii; este ca prietenul inoportun. Însă perseverenţa e una din caracteristicile decisive ale rugăciunii. “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Căci oricine cere primeşte, cine caută găseşte, iar cui bate i se deschide” (Lc 11,9-10).

Femeia nu se descurajează de răspunsul dat de Isus apostolilor. În cuvintele pe care ea le înţelege ştie să laude speranţa care rămâne: …trebuie să cadă firimiturile de pe masă. Numai că de multe ori noi cedăm, ne descurajăm, iar flacăra speranţei începe să se stingă. Să facem ca rugăciunea noastră să fie animată de forţa speranţei ca şi cea a cananeencei.

Apoi în toată intervenţia sa femeia se comportă cu simplitate. Ea îşi exprima toată sărăcia sa. Prin ea l-a recunoscut pe Domnul. Cu cât ia mai mult cunoştinţă de sărăcia sa, cu atât se încrede mai mult în Domnul.

Pentru credinţa şi simplitatea rugăciunii sale, femeia a fost primită la masă. Şi noi suntem invitaţi la masa Euharistică, să ne împărtăşim cu “pâinea fiilor” – cum o numeşte Isus – care e însăşi viaţa sa. Singura condiţie e credinţa şi curăţia inimii. Participând la această masă, sărăcia noastră e îmbogăţită de măreţia lui Dumnezeu. Să intrăm la banchetul euharistic cu dispoziţie şi dorinţa femeii feniciene, cu foamea noastră susţinută de credinţă.

Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni a culminat în misterul pascal şi se perpetuează cu aceeaşi intensitate mai ales la jertfa euharistică. Dragostea sa se îndreaptă către toţi oamenii.

Dar în mentalitatea religioasă a poporului evreu din Vechiul Testament, o linie de demarcaţie îl separa de celelalte popoare. Pe de o parte era Israel, poporul ales al lui Dumnezeu, moştenitorul Alianţei; iar de cealaltă parte erau naţiunile, adică popoarele păgâne care nu-l cunoşteau pe Jahwe, adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. Israel se considera adevăratul popor al lui Dumnezeu deoarece cunoştea şi adora pe Unicul şi Adevăratul Dumnezeu căruia îi dădeau cult în Templul din Ierusalim. În puterea alegerii divine, Israel se considera poporul luminii şi considera celelalte naţiuni ca popoare ale întunericului şi ignorante.

Oracolul profetic din Isaia promite însă mântuirea şi altor popoare. “Şi pe străini îi voi aduce pe muntele meu cel sfânt, şi-i voi bucura în lăcaşul meu de rugăciune; căci Templul meu se va numi lăcaş de rugăciune pentru toate popoarele” (Is 56,6-7). “Străinii” sunt tocmai naţiunile păgâne care nu vor mai fi excluşi din poporul lui Dumnezeu. Încă din Vechiul Testament Jahwe se descoperă progresiv ca un Dumnezeu al tuturor popoarelor, fapt care va fi pe deplin afirmat de Isus Cristos în Evanghelie.

Totuşi poporul Israelului nu l-a acceptat pe Isus Cristos şi ştim care a fost atitudinea şi purtarea lor faţă de Cuvântul Întrupat, Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Paul a mărturisit mereu că el aparţine poporului ales al lui Dumnezeu. Ca dovadă a acestui ataşament al său, ori de câte ori ajungea într-un oraş mai mare, căuta mai întâi sinagoga şi vestea Evanghelia compatrioţilor săi. E drept că nu prea a avut succes, fiind primit nu numai cu indiferenţă, dar chiar cu ostilitate. Era considerat trădător şi nu odată i-a fost primejduită viaţa, dar el vedea în atitudinea lor Voinţa lui Dumnezeu.

Pentru Sf. Paul încăpăţânarea evreilor de a nu crede în Isus Cristos e “o mare durere şi o suferinţă continuă”. În faţa poziţiei de respingere a lui Cristos de care o mare parte din poporul ales, Apostolul neamurilor se întreabă: “Dumnezeu a repudiat oare pe poporul său?” Şi răspunsul e foarte clar: Dumnezeu nu a respins pe poporul său. Poporul necredincios respinge absoluta fidelitate a lui Dumnezeu faţă de promisiunile sale. “Restul” – numărul mic de evrei care au crezut în Evanghelie – Sf. Paul fiind unul dintre aceştia – e zălogul restaurării viitoare.

Această speranţă sigură din inima lui Paul se bazează pe misterul fidelităţii absolute a lui Dumnezeu: “Darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile”. Mântuirea păgânilor nu implică abandonul definitiv al lui Israel. Şi pentru el Dumnezeu se va arăta Părinte milostiv.

Dumnezeu nu îndepărtează nici un om şi nici un popor, nici pe cei care îi refuză iubirea. El are puterea de a salva şi de a întoarce răul în bine. Acest adevăr merită să fie întipărit în inima noastră datorită faptului că adesea credinţa noastră în bunătatea lui Dumnezeu e contrazisă de experienţe negative.

Noi oamenii, închişi în limitele noastre, cu greu acceptăm că evenimentele considerate negative sunt ca un bisturiu în mâna lui Dumnezeu. Ori de câte ori Dumnezeu operează ceva în noi, ia ceva de la noi, o face pentru ca fiind mai liberi să putem primi darurile sale preţioase. Liturgia Cuvântului din aceasta duminică ne-a prezentat credinţa care precede umilinţa în faţa lui Dumnezeu, atunci când ne adresăm Lui prin rugăciune, iar prin profetul Isaia ne-a vorbit despre iubirea universală a lui Cristos. Aceeaşi temă a iubirii, a milostivirii Tatălui fiind prezentată şi în Sf. Paul.

Rugăciunea colectei împleteşte aceste motive şi prezintă propria iubire ca şi condiţie pentru satisfacerea promisiunii, pentru primirea “bunurilor invizibile”. Să ne adresăm şi noi lui Dumnezeu prin această rugăciune a Bisericii: “Dumnezeule care ai pregătit bunuri invizibile pentru cei care te iubesc, trezeşte în noi farmecul iubirii tale pentru ca iubindu-te în orice lucru şi mai presus de orice lucru, să dobândim bunurile promise de tine care depăşeşte orice speranţă”.

Isus a ascultat dorinţa femeii cananeence pentru a-i vindeca fiica. Desigur va împlini şi rugăciunea noastră dacă va fi umilă şi plină de credinţă, pentru a dobândi “moştenirea glorioasă în cer cu Cristos”.

Alois Balint

volum colectiv ITRC Ritul latin