Predici

Avem harul de a-l chema pe Dumnezeu cu numele de “Tată“: aşa proclamă rugăciunea de la începutul liturghiei de astăzi. În aceeaşi rugăciune îi cerem lui Dumnezeu să crească în noi “spiritul de fii adoptivi pentru ca să putem dobândi moştenirea promisă”. “Spiritul de fii adoptivi” presupune mai multe elemente, cum ar fi: iubirea şi încrederea, adoraţia şi recunoştinţa, certitudinea că Domnul este prezent şi că ajutaţi de el învingem orice nelinişte sau frică. Această paternitate divină s-a revelat şi s-a înfăptuit în noi prin Fiul lui Dumnezeu. Prin el am fost şi noi adoptaţi ca fii. Una din învăţăturile liturgiei de astăzi este victoria asupra fricii, prezenţa divină ca şi garanţie a siguranţei şi a seninătăţii noastre, trecerea de la teamă la linişte tocmai datorită acestei prezenţe salvifice a lui Cristos,cu ajutorul căruia învingem orice dificultate.

Deja în prima lectură luată din cartea întâi a regilor ne este relatat un mesaj de seninătate. Ilie, profetul înflăcărat şi zelos al Unicului Dumnezeu, stă în prezenţa Domnului pe munte. Această teofanie divină nu are loc ca la muntele Sinai, în mijlocul fulgerelor, al tunetelor, al sunetelor de trâmbiţă, ci are loc în liniştea unei calde adieri de vânt. Această caldă adiere de vânt este simbolul transcendenţei lui Dumnezeu, care se face prezent conştiinţei dincolo de aparenţele interioare sau exterioare. Dumnezeu nu este în zgomotul, în gălăgia lucrurilor şi a evenimentelor; Dumnezeu ne cere şi nouă calm şi linişte. Numai realizând în noi starea de linişte putem simţi prezenţa Domnului.

Putem lega această experienţă a lui Ilie care a stat în prezenţa Domnului pe munte cu experienţa lui Cristos şi a noastră atunci când suntem în reculegere, atunci când vrem să ne întâlnim cu Dumnezeu. Am ascultat în Evanghelia de astăzi că Isus a dat drumul mulţimii şi s-a urcat pe munte singur ca să se roage. “De ce s-a urcat Isus pe munte? – se întreabă Sf. Ioan Crizostom. Şi răspunde: Pentru a ne învăţa valoarea singurătăţii, a reculegerii atunci când ne rugăm lui Dumnezeu. Adesea Cristos se retrăgea şi petrecea noaptea în rugăciune, tocmai pentru a ne avertiza că şi noi trebuie să ne găsim timp şi loc pentru o rugăciune liniştită. Singurătatea este mama liniştei; ea ne eliberează de orice zbucium“. Spunând că Dumnezeu s-a manifestat “într-o caldă adiere de vânt” nu vrem să spunem că aceasta ar fi toată experienţa lui Dumnezeu, dar nici că ar fi o seninătate oarecare. Dumnezeu se revelează aşa cum voieşte, şi adesea el pune sufletul nostru la încercare, suflet care este cuprins de teamă, de frică. Dar Isus a venit pentru ca să alunge frica omului, el a venit pentru a-şi face simţită prezenţa şi puterea sa divină în Biserică.

Tocmai această idee se desprinde din Evanghelie. După înmulţirea pâinilor, ucenicii, la porunca lui Isus, s-au urcat în barcă pentru a trece pe malul celălalt al lacului. “Vântul le era potrivnic şi barca era purtată încoace şi încolo de valuri“. Acest eveniment a fost în acelaşi timp istoric şi simbolic. Sf. evanghelist Matei a văzut în acest eveniment starea Bisericii, cu obstacolele şi tulburările cu care se confruntă. Dar după ce s-a rugat, Isus se întoarce la ai săi; el vine la fiecare dintre noi; el nu stă departe de Biserica sa. Rugăciunea nu l-a îndepărtat, nu l-a separat. El vine şi se prezintă nu ca o “fantomă“, aşa cum au crezut apostolii la prima vedere, ci se prezintă cu identitatea persoanei sale; el ne invită pe toţi: “Aveţi încredere, Eu sunt“. Cu acest nume “ Eu sunt” se revelase şi Dumnezeu lui Moise în VT; Isus vine la noi, de aceea nu trebuie să ne temem, să ne pierdem curajul. El Cel înviat, ne conduce pe drumul acestui pământ spre Ţara promisă, aşa cum i-a condus Dumnezeu pe evrei prin pustiu până în ţara Canaanului.

Pentru a-l recunoaşte pe Isus şi pentru a fi în comuniune cu puterea sa care mântuieşte este necesară credinţa. Biserica, fiecare dintre noi, reuşeşte să învingă frica şi să depăşească obstacolele numai prin credinţa în Cristos cel înviat, Fiul lui Dumnezeu.

Prin modul său de a acţiona, Petru ne este un exemplu concret: el rămâne deasupra apelor atâta timp cât nu cedează îndoielii; când devine “om cu puţină credinţă” începe să se scufunde şi este salvat prin invocaţia “Doamne, salvează-mă!” “De ce te-ai îndoit?” – este întrebarea, dar şi reproşul lui Isus. În starea de dubiu, de îndoială, puterea lui Cristos se opreşte. Aşadar, nu trebuie să ne înfricoşăm, să tremurăm, orice s-ar întâmpla, oricâte dificultăţi ar apărea. Puterea vântului îl înfricoşează pe Petru: dar nu trebuie să se întâmple aşa, din moment ce Cristos este prezent. La acest curaj, la această tărie a credinţei suntem invitaţi cu toţii. Credinţa în Cristos cel Înviat ne dă siguranţă. Înfrângerea, falimentul vechiului popor al lui Dumnezeu avea o singură cauză: necredinţa, lipsa de încredere în Dumnezeu.

Încrederea în Isus are un scop foarte precis: recunoaşterea şi încredinţarea în mâinile lui, care este “cu adevărat Fiul lui Dumnezeu“. Credinţa care mântuieşte, care permite mersul pe apă, nu este o alipire zadarnică de Isus. Şi Biserica se încrede în Cristos, deci reuşeşte să învingă teama, pentru că ea mărturiseşte cu tărie credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Tot misterul creştin se bazează pe această credinţă transmisă şi cunoscută de întreaga Biserică. Victoria noastră, care ştie să potolească strigătul de nelinişte, este deasemenea un rezultat al credinţei, care simte aproape nu un om mare, o personalitate a lumii, ci pe Acela care este din veşnicie Fiul lui Dumnezeu, care a luat firea noastră omenească, prin care noi înşine am fost adoptaţi ca fii ai lui Dumnezeu. Evenimentul petrecut noaptea de apostoli ilustrează foarte bine viaţa Bisericii de-a lungul veacurilor. Dar acest eveniment devine o experienţă a noastră: fiecare se confruntă cu nelinişti, cu îndoieli; fiecare om are momente când îi vine “să strige de frică“. Dar este necesară credinţă, credinţa în Isus Cristos care este prezent, în Isus care prin moartea sa a distrus orice rău.

Sfântul Toma de Aquino face câteva consideraţii foarte frumoase cu privire la acest episod evanghelic: “Trebuie să ştiţi că atunci când ajutorul divin este aproape, Domnul permite ca să fim loviţi şi mai mult, aşa încât să primim ajutorul său cu o devoţiune şi o mulţumire şi mai mare“. Când Domnul este cu credincioşii săi ei cred cu adevărat. Petru ştie ce înseamnă să te scufunzi. Şi noi trebuie să învăţăm împreună cu el să avem încredere şi să fim tari în credinţă.

Curajul de a crede dă curajul de a trăi cu acea atitudine de încredere interioară şi exterioară pe care rugăciunea de la început o numea “spirit de fii adoptivi“. Primul semn prin care arătăm că trăim ca fii ai lui Dumnezeu este credinţa noastră. Această credinţă va reuşi să ne facă curajoşi, stabili; înarmaţi cu ea vom depăşi orice stare de îndoială, de nelinişte, de frică. Tema credinţei ne leagă şi de lectura a doua luată din scrisoarea Sfântului Paul către romani. În acest text Sf. Paul se referă la connaţionalii săi. Israeliţii au fost cei dintâi care au primit darurile lui Dumnezeu: adopţiunea ca fii, alianţa şi darul extraordinar care l-au primit: din neamul lor s-a născut Isus Cristos. Dar ei nu au corespuns acestor daruri, ci au răspuns cu neascultare. Inima lui Paul este sfâşiată de durere şi spune că ar prefera să fie “despărţit de Cristos” dacă acest lucru i-ar putea ajuta. Însă apostolul neamurilor va rezolva această dramă a sa văzând în viaţa Israelului un plan providenţial. Toţi oamenii – evrei şi păgâni – obţin mântuirea nu prin meritele lor, dar numai prin credinţă şi milostivire. Refuzul Israelului arată absenţa meritului şi necesitatea harului, har care nu-i va fi refuzat nici lui, aşa cum n-a fost refuzat nici păgânilor.

Această credinţă trebuie să ne caracterizeze şi pe noi şi prin ea vom obţine mântuirea. Să cerem această credinţă, rugându-ne împreună cu Biserica: “Atotputernice Dumnezeule, care stăpâneşti peste toată creaţia, întăreşte credinţa noastră şi fă să simţim prezenţa ta în orice eveniment al vieţii şi al istoriei, pentru a depăşi orice încercare şi pentru a înainta împreună cu Cristos spre moştenirea ta“.

Mihai Pătraşcu

volum colectiv ITRC Ritul latin