Predici

Evanghelia duminicii de astăzi ne relatează marea minune a înmulţirii pâinilor. Cu acest gest minunat Isus i-a pregătit pe ucenicii săi pentru hrana şi mai minunată pe care o va da la Ultima Cină: Sfânta Euharistie. În ansamblu, liturgia cuvântului de astăzi nu numai că ne învaţă să participăm activ la oferirea sacrificiului lui Cristos dar ne şi stimulează să ne transformăm propria viaţă; ea să fie caracterizată de iubire şi dialog faţă de fraţii noştri. Această idee am auzit-o şi în colecta liturghiei de astăzi: “Dumnezeule, care îţi arăţi bunătatea părintească faţă de cei săraci şi suferinzi, fă ca pâinea înmulţită de providenţa ta să fie împărţită în dragoste, iar împărtăşirea cu sfintele tale mistere să ne deschidă spre dialog şi slujire faţă de toţi oamenii“.

Isus Cristos este întruparea Milei lui Dumnezeu faţă de om. Lui i se face milă în faţa acelei mari mulţimi care îl urmează, care-i aduce bolnavii pentru a fi vindecaţi, acea mulţime căreia îi este foame. Întruparea Cuvântului nu înseamnă numai asumarea din partea Fiului lui Dumnezeu a ceea ce este propriu naturii umane, ci înseamnă şi comuniunea lui Cristos cu lipsurile omului, cu problemele şi neliniştile omului, cu bolile şi necazurile sale. Isus se apropie de fiecare om cu gingăşie şi sensibilitate. Mântuirea realizată de El nu este o mântuire “confuză“, generică, dar el vrea să coopereze la reuşita fiecărui om, reuşită care este atât de diferită pentru unul sau altul dintre oameni. Ceea ce nouă ne reuşeşte doar parţial, lui Cristos îi reuşeşte perfect.

Un prim aspect scos în evidenţă de evanghelia de astăzi este acela că Isus, înainte de a vorbi mulţimii “merge într-un loc retras“. Această retragere a lui Isus nu este un semn de plictiseală sau de insensibilitate faţă de mulţime: este timpul reflexiei sale, al recuperării interioare; această retragere – cel puţin în cazul nostru – face minunea mai limpede, judecata mai obiectivă. În contact cu Dumnezeu oamenii devin mai apropiaţi unul de altul; prin această convorbire intimă cu Dumnezeu noi înşine devenim pentru fraţii noştri din jur mai puţin inutili şi supărători. Astăzi se obişnuieşte să se critice “Imitaţiunea lui Cristos” cum că ar fi prea reductivă, prea rigidă. Însă iată ce putem citi în capitolul 20 din cartea I, referitor la singurătate şi tăcere: “caută un timp potrivit pentru a te ocupa de tine însuţi. Gândeşte-te des la binefacerile lui Dumnezeu. Dacă te vei feri de convorbiri inutile şi de plăceri nefolositoare, precum şi de a asculta noutăţi şi zvonuri, atunci vei găsi timp suficient şi potrivit pentru tine însuţi“. Un filosof spunea: “De câte ori am fost printre oameni, m-am întors mai puţin om” (Seneca). Acest lucru îl experimentăm şi noi când stăm prea mult de vorbă. Suntem împrăştiaţi atunci când este aglomeraţie, îngrămădeală. Nu ne edifică această vorbăreală. Trebuie să preţuim valoarea singurătăţii şi a convorbirii intime cu Dumnezeu.

Mila, compasiunea lui Isus nu se epuizează într-un sentiment steril şi emotiv: “i s-a făcut milă“. Această compasiune devine acţiune. Îi pune în acţiune şi pe ucenici, care obiectau că este târziu, că regiunea este nelocuită. Anticipând şi prefigurând gestul şi sensul Euharistiei, Isus săvârşeşte minunea şi hrăneşte doar cu cinci pâini şi doi peşti peste 5000 de oameni, şi mai rămân şi 12 coşuri cu firimituri. Desigur, această minune s-a petrecut cu adevărat; ea nu este doar un mit sau un simbol. Însă compasiunea lui Isus are un obiectiv mult mai precis, şi de acest lucru este conştient Sf. Matei. Într-adevăr sunt hrăniţi acei oameni înfometaţi, aşa cum au fost hrăniţi israeliţii în pustiu sau cum a fost în cazul profetului Elizeu, dar limbajul evanghelistului, sensibilitatea sa au o puternică nuanţă euharistică.

Cristos este pe bună dreptate Pâinea omului, a omului întreg compus din trup şi suflet, deoarece îi dă atât “pâinea cea de toate zilele“, dar se dăruieşte şi pe sine însuşi ca pâine a vieţii veşnice. Nu trebuie confundate şi nici separate aceste două pâini: pâinea euharistică şi pâinea materială. Le confundă doar acela care nu-şi dă seama de valoarea unică a ospăţului Domnului, unde noi mâncăm Trupul său şi bem Sângele său. La acest ospăţ însuşi Cristos ni se oferă pe sine. Noi am fost răscumpăraţi prin jertfa sa de pe cruce şi vom fi glorificaţi dacă ne vom hrăni cu Pâinea euharistică. Această glorificare, această mântuire deplină nu o vom dobândi dacă ne zbatem mereu numai după pâinea “rod al pământului şi al munci oamenilor“. Dar în acelaşi timp, nu putem separa acest “rod al pământului ” de Euharistie. Isus ne este exemplu în acest sens: el a săvârşit minunea înmulţirii pâinilor, dar a oferit şi propriul Trup şi Sânge pe cruce în sacramentul sacrificiului său: Sfânta Euharistie.

Biserica, asemenea lui Cristos, celebrează Euharistia, dar se ocupă şi de lipsurile oamenilor. Ea continuă să audă cuvintele lui Cristos: “daţi-le voi să mănânce“. Această poruncă este împlinită atunci când slujitorii sacri celebrează Euharistia şi împart oamenilor Trupul şi Sângele lui Cristos. Ei contribuie astfel la săturarea oamenilor, deoarece nu numai cu pâine materială trăieşte omul. Dar în această poruncă a lui Isus există convingerea că ucenicii săi trebuie să se preocupe şi de împărţirea pâinii materiale. În toată istoria Bisericii găsim această legătură indisolubilă între Euharistie şi caritate. Avem în istorie atâţia eroi ai carităţii, care după ce s-au hrănit la ospăţul euharistic au ştiut să se preocupe şi de lipsurile materiale ale oamenilor: Sf. Vincenţiu de Paul, Sf. Iosif Cottolengo, şi cine nu a auzit astăzi de Maica Tereza de Calcutta!

Evanghelia de astăzi subliniază şi abundenţa darului lui Cristos: s-au umplut 12 coşuri cu firimituri. Euharistia este desigur semnul darului oferit fără zgârcenie, în mod abundent, aşa cum trebuie să fie dragostea Bisericii, deci dragostea fiecăruia dintre noi: nu zgârcită, ci generoasă. Această dragoste nu este irosită: firimiturile nu sunt aruncate, ci sunt adunate. Dragostea nu risipeşte darurile lui Dumnezeu, nu este lipsită de precauţie în împărţirea lor. Aşa trebuie să fie şi dragostea noastră; generoasă, atentă, lipsită de zgârcenie.

Un alt aspect scos în evidenţă în liturgia cuvântului de astăzi este gratuitatea darului divin: mulţimea a fost săturată pe gratis. Aşa suna şi promisiunea pe care am ascultat-o şi în lectura I luată din profetul Isaia: “voi care sunteţi însetaţi, veniţi la apă“. Profetul insistă: apa nu trebuie plătită, nici vinul, nici pâinea. Pe acest pământ fără bani nu se primeşte nimic. Dar când intrăm în lumea divină a Împărăţiei lui Dumnezeu pe care Cristos a instaurat-o pe acest pământ, totul este gratuit: iertarea păcatelor, Trupul şi Sângele Domnului, Duhul Sfânt, harul. Gratuite vor fi învierea şi viaţa veşnică. Isus Cristos prin grija sa faţă de noi manifestă iubirea Tatălui pe care o revarsă în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Această temă o avem în textul din scrisoarea către Romani. Nu există situaţie umană, internă sau externă, nu există forţe create oricât de superioare ar fi omului; nu există eveniment din prezent sau din viitor care să reuşească să dezlege legătura de iubire care există între Cristos şi ucenicul său. Iubirea învinge toate, dar puterea sa binefăcătoare şi mântuitoare nu reuşeşte să neutralizeze un singur lucru. Această stâncă teribilă, care nu poate fi trecută nici de iubire este refuzul conştient şi îndărătnic al omului. Dumnezeu cel Atotputernic ar putea sfărâma totuşi toate rezistenţele voinţei. Dar el a hotărât să respecte libertatea umană. Prin urmare, responsabilitatea cade numai şi numai asupra noastră. Trebuie să ne străduim să nu punem piedici acestei iubiri mântuitoare, să ne deschidem inima pentru ca Duhul Sfânt să poată pecetlui iubirea divină în ea. Înarmaţi cu această putere a iubirii vom fi şi noi învingători în toate, chiar dacă suntem loviţi de încercări şi necazuri. Puterea acestei iubiri ne va ajuta să învingem în toate şi să ne putem spune împreună cu Sf. Paul: “nu-mi rămâne decât să primesc cununa învingătorului“.

Mihai Pătraşcu

volum colectiv ITRC Ritul latin