Predici

Liturgia cuvântului din duminica de a¬stăzi, împreună cu Jertfa Euharistică pe care urmează s-o cele¬brăm, ne luminează pentru a putea urma cu fidelitate calea spre Împărăţia lui Dumnezeu, cale începută deja la Botez.

În timpul vieţii sale pământeşti, Isus Cristos, vorbea dese¬ori ascultătorilor săi despre Împărăţia cerurilor. Evanghelia de astăzi, încheind ciclul parabolelor despre Împărăţie început acum două duminici, ni-l prezintă din nou pe Isus în mijlocul oamenilor învăţându-i ce fel de atitudine trebuie să aibă faţă de bunurile acestei lumi, pentru ca ele să nu-i împiedice să intre în Împărăţia veşnică a Tatălui.

Din cauză că limbajul omenesc fiind prea sărac pentru a arăta în ce con¬stă o astfel de Împărăţie, Isus este nevoit să recurgă la dife¬rite imagini, la diferite asemănări, la parabole, pentru ca oame¬nii să înţeleagă valoarea inestimabilă a acestei Împărăţii. Duminica de astăzi ne prezintă trei astfel de parabole. În prima parabolă, Isus compară Împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă într-un ogor, pe care un om o găseşte. Pentru a o dobândi, pentru a o poseda, nu se dă în lături de la nici un fel de sacri-ficiu, pentru că ştie că posedând-o, cu ea poate cumpăra orice. În cea de a doua parabolă Împărăţia cerurilor este comparată cu un negustor care caută mărgăritare de mare preţ, iar când găseşte unul, se duce, vinde tot ce are şi-l cumpără.

Această comoară ascunsă, acest mărgăritar de mare preţ, este Împărăţia cerurilor, este prietenia cu Dumnezeu, este mântuirea noastră, pe care trebuie s-o căutăm, iar când am găsit-o, s-o păstrăm cu preţul oricărei jertfe. Toţi oamenii au posibilitatea să aleagă această comoară, însă lipsa de angajare indiferenţa, superficialitatea, lumea cu ten¬taţiile ei îi împiedică s-o facă.

Omul s-a lăsat orbit de comorile înşelătoare ale acestei lumi şi le preferă în locul lui Cristos. În acest sens, apostolul şi evanghelistul Ioan ne spune: “Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul, deoarece faptele lor erau rele” (In 3,19).

Din sufletul omului modern, lipseşte simţul recunoaşterii valorilor spirituale, deoarece s-a lăsat infestat de teorii care caută să arunce şi să calce în picioare mărgăritarele de mare preţ ale credinţei creştine, s-a lăsat infestat de filozofii care compromit morala creştină. Activitatea umană este coruptă de păcat. Progresul omului, deşi este un mare bine pentru acesta, îl determină totodată să schimbe ierarhia valorilor. Răul este preferat în locul binelui, ura şi egoismul în locul iubirii, iar în felul acesta, pământul încetează să mai fie terenul fertil al unei adevărate fraternităţi.

Munca noastră de fiecare zi, activitatea în care suntem integraţi, este un tezaur preţios pe care îl putem folosi pentru a dobândi roade vrednice de viaţa veşnică, roade vrednice de Împărăţia lui Dumnezeu. De felul cum ne străduim să realizăm această Împărăţie depinde soarta noastră viitoare. În fiecare zi recităm rugăciunea învăţată de Isus şi-l implorăm pe Tatăl Ceresc: “Tată, vie Împărăţia ta”. Dar, facem noi ceva concret în fiecare zi pentru ca această împărăţie să vină într-adevăr? Astăzi, fiecare dintre noi să ne răspundem la această întrebare cu sinceritate. Reluând mâine munca noastră activitatea de zi cu zi să ne străduim s-o sfinţim, îndeplinind-o bine din iubire faţă de Dumnezeu. În acest fel ea va căpăta o valoare mântuitoare şi va facilita intrarea noastră în Împărăţia veşnică a Tatălui. Să oferim în fiecare zi lui Dumnezeu un mic act de iubire, o rugăciune, să învingem o ispită; iar dacă am pierdut comoara prieteniei lui Isus, să nu întârziem a o dobândi prin sacramentul spovezii.

Mântuirea sau condamnarea finală, de care ne vorbeşte cea de-a treia parabolă din duminica de azi – parabola năvodului -, este consecinţa alegerii libere din partea omului. Dumnezeu, în nespusa sa bunătate, a dăruit omului libertatea, dar odată cu această libertate, i-a dăruit şi posibilitatea de a refuza planul său de mântuire. De aceea, primirea sau excluderea de la Împărăţia lui Dumnezeu depinde de răspunsul pe care îl dăm la chemarea lui.

Descoperirea lui Dumnezeu, posedarea adevărului divin, liniştesc inima, liniştesc conştiinţa, dau speranţă. Cine l-a găsit pe Dumnezeu a găsit pacea sufletului, a găsit adevărata comoară, a găsit viaţa. Nici o jertfă nu este prea mare pentru a păstra această comoară. Isus ne cere mult, ne cere totul pentru a intra în Împărăţia sa, dar nici ceea ce ne oferă el nu este puţin, ci totul: fericirea veşnică. De aceea, alegerea şi angajarea noastră să fie înţelepte şi să includă pe lângă înţelepciunea şarpelui şi simplicitatea porumbelului.

Un exemplu de alegere matură întâlnim în prima lectură din duminica de astăzi, luat din cartea întâi a Regilor, în care ni se relatează frumoasa rugăciune a regelui Solomon. Rugăciunea sa este deosebit de plăcută lui Dumnezeu pentru două motive: – întâi pentru felul în care este făcută, adică cu umilinţă şi încredere; – apoi pentru obiectul ei, care este înţelepciune pentru a putea conduce poporul ales.

Pentru un om şi mai ales pentru un rege tânăr, o astfel de decizie este deosebit de plăcută lui Dumnezeu. Regele Solomon ar fi putut cere cu totul altceva, dar nu, el preferă înţelepciunea în locul altor valori; înţelepciunea este preferată în locul bogăţiilor acestei lumi, în locul vieţii lungi, în locul unei domnii liniştite. Problemele sociale, politice, chiar cele religioase vor fi înfruntate de acum, nu de un tânăr, dar de un rege atât de înţelept încât din toate colţurile pământului vor veni oameni care să asculte înţelepciunea pe care Dumnezeu a pus-o în inima sa (1 Rg 10,24).

Pentru noi creştinii, adevărata înţelepciune constă în alegerea lui Dumnezeu, în descoperirea lui Dumnezeu, care s-a făcut prezent în mod vizibil în mijlocul oamenilor prin Cris¬tos, care este înţelepciunea însăşi.

Isus Cristos este un prieten care valorează infinit mai mult decât toate comorile acestui pământ. Odată ce l-am gă¬sit, nu trebuie să-l schimbăm cu nici o altă valoare, deoarece numai prin el avem viaţa. Mântuitorul a explicat deseori că nici cele mai mari bogăţii pământeşti nu valorează cât viaţa veşnică. Aurul, diamantele, pot fi distruse, pot fi furate, veşmintele, oricât de scumpe şi frumoase ar fi ele, până la urmă vor fi mâncate de molii. Ceea ce rămâne, şi aceasta este esenţial, este o viaţă trăită în prietenie cu Isus, în harul lui Dumnezeu. Iată, adevărata comoară; iată alegerea înţeleaptă şi matură! Imaginea evanghelică a năvodului aruncat în mare, care a¬dună tot felul de peşti, ne arată că Dumnezeu cheamă toţi oame¬nii la mântuire. Tocmai această chemare universală, o descrie Apostolul Paul în lectura din Scrisoarea către Romani. Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii, dar nu sileşte pe nici unul, nici nu promite un paradis pământesc sau o fericire fără jertfă. Apostolul neamurilor ne arată scopul pe care îl urmăreşte Dum¬nezeu cu noi. Dumnezeu ne iubeşte, el vrea ca să reproducem în noi chipul Fiului său, pentru a putea fi părtaşi şi de slava lui. Cei chemaţi de Dumnezeu trebuie să se asemene lui Cristos, iar din această asemănare nu poate lipsi calvarul încer¬cărilor. Isus însuşi ne spune: “În lume veţi avea mult de suferit, dar aveţi curaj, eu am învins lumea!” (In 16,33). Dacă menirea creştinului este de a fi asemenea lui Cristos, şi dacă lui Cristos nu-i putem scoate cununa de spini de pe cap, nici nu-i putem îndepărta de pe trup rănile biciuirii şi ale răstignirii, atunci şi noi creştinii, noi cei prezenţi aici, pe acest pământ, să înfruntăm toate încercă¬rile vieţii cu frunţile senine, conştienţi şi siguri că odată vom ajunge şi noi acolo unde este Cristos, în Patria fericită.

Să veghem, aşadar, şi să ne rugăm pentru ca bunurile aces¬tei lumi, pentru ca zgomotul acestei lumi să nu ne împiedice să auzim mesajul de chemare al lui Dumnezeu. El ne cheamă pe toţi la Împărăţia şi mărirea sa, ne cheamă la libertate, la sfin¬ţenie, la viaţa veşnică. Să fim treji pentru ca ziua noii veniri a lui Cristos să ne găsească cu candela aprinsă, pentru a putea auzi chemarea sa: “Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu, primiţi ca moştenire Împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (Mt 25,31-34).

Mihai Mărtinaş

volum colectiv ITRC Ritul latin