Predici

Dumnezeu, în cadrul planului său de mântuire, are nenumărate căi cu ajutorul cărora el vrea să realizeze Împărăţia sa pe pământ. Şi de aceea el vine permanent în ajutorul omului, însă omul, la rândul său, trebuie să fie conştient că şi el e responsabil în realizarea acestei Împărăţii, în funcţie de rolul pe care-l are în Biserică şi de capacităţile cu care este înzestrat.

Duminica trecută am început ciclul despre “parabolele Împărăţiei” din Evanghelia Sfântului Matei. Sunt numite “parabolele Împărăţiei” pentru că pun clar în evidenţă Împărăţia lui Dumnezeu. Şi ni s-a vorbit concret despre parabola “semănătorului” unde cuvântul lui Dumnezeu era sămânţa ce trebuia să cadă în pământ bun ca să aducă roade. Duminica de astăzi continuă acest ciclu de parabole numite “ale Împărăţiei” şi ne pune în faţă trei dintre ele: “parabola neghinei”, a “grăuntelui de muştar” şi a “aluatului” care ne ajută să trezim în noi – ogorul lui Dumnezeu – o angajare spirituală în ceea ce priveşte primirea mesajului divin. În acest ogor, care este Biserica, Dumnezeu seamănă sămânţa cea bună, dar cel rău intervine pe ascuns şi seamănă neghina – sămânţa rea, sămânţă care nu este bună la nimic, din care cauză avem în Biserică, coexistenţa binelui şi a răului. Şi nu trebuie să ne mirăm că aceste realităţi trăiesc împreună; căci aşa sunt ele orânduite în planul lui Dumnezeu. Judecata decisivă va fi doar la final. Până atunci trebuie să crească împreună.

Dar cu siguranţă, involuntar, în fiecare dintre noi se naşte această întrebare: pentru ce trebuie să existe răul în lume? E posibil ca din rău să iasă ceva bun? Sunt întrebări normale pentru noi oamenii. Însă în pedagogia lui Dumnezeu lucrurile stau altfel. Iar noi nu avem nimic altceva de făcut decât să încercăm să înţelegem, aşa cum putem, voinţa sa. Trăim în lume, în ogorul lui Dumnezeu unde el seamănă binele cu mâinile pline, făcând să crească Biserica Sa, pe care o îmbogăţeşte mereu cu harurile cereşti. Dar, omul este liber, după cum citim în cartea Genezei: “Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (1,26). Din cauza înţelegerii greşite a libertăţii sale, din cauza patimilor şi a ispitelor celui rău el contribuie la semănarea neghinei în ogorul lui Dumnezeu. Iată de ce rămânem uimiţi în faţa răului ce există în lume: pentru că nu înţelegem libertatea noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Dumnezeu permite aceasta şi are răbdare. Tocmai aceasta este tematica duminicii de astăzi: mila lui Dumnezeu, răbdarea lui Dumnezeu faţă de noi oamenii.

“Dar, în timp ce toţi dormeau, a venit duşmanul şi a semănat neghină printre grâu şi s-a dus” – am auzit în Evanghelie. Scena, în continuare, pare foarte plastică: neghina creşte odată cu grâul, imediat se vede deosebirea dintre grâu şi neghină; slugile vin la stăpân; îi propun să o smulgă. Dar stăpânul îi opreşte şi le spune clar: “Nu, ca nu cumva culegând neghina să smulgeţi cu ea şi grâul; lăsaţi să crească împreună până la seceriş”. Un agricultor ar raţiona astfel: el ar plivi grâul până ar scăpa de neghină. Însă aici nu e vorba de o lecţie de agricultură, ci de a arăta atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei buni şi faţă de cei răi. Pentru a explica parabola trebuie să înţelegem că “ţarina” este lumea în care Isus, Fiul lui Dumnezeu, seamănă “Împărăţia cerurilor”. “Sămânţa bună” sunt fiii acestei Împărăţii. Neghina sunt fiii celui rău, iar duşmanul care a semănat-o este diavolul. În această lume, “Împărăţia cerurilor” este în fază de evoluţie, de creştere, de dezvoltare aşa cum o prezintă şi parabola “grăuntelui de muştar”, de aceea nu există separare între cei buni şi cei răi. Dumnezeu permite ca aceştia să trăiască unii lângă alţii; fie pentru a le da timp celor răi să se întoarcă, fie pentru a vedea perseverenţa celor buni. După cum în această viaţă nimeni nu este în mod definitiv fiul celui rău, la fel, fiul Împărăţiei nu este în mod definitiv în această stare. Seminţele se pot amesteca între ele şi se pot contamina foarte uşor.

Parabola conţine, pentru toţi un îndemn la meditaţie, pentru a nu lăsa să treacă zadarnic ceasul harului, dar să fim gata pentru seceriş.

Milostivirea lui Dumnezeu se va schimba într-o zi în judecată irevocabilă. Însă până atunci, “fiii Împărăţiei” sunt chemaţi să imite mila Tatălui ceresc acceptând cu răbdare dificultăţile ce provin din convieţuirea cu duşmanii binelui, tratându-i cu bunătate, cu fraternitate în speranţa că într-o bună zi vor fi cuceriţi de iubire şi-şi vor schimba comportarea. E adevărat, ne vine foarte greu, în schimb, cât de uşor ne vine să judecăm şi să condamnăm atunci când ne confruntăm cu răul. Se ridică imediat tribunalul interior care chiar fără răutate şi spontan judecă totul şi pe toţi pentru a condamna şi a nimici. Şi adesea judecata formulată în interior este exprimată în exterior care duce apoi la vorbire de rău, la ceartă, la calomnie şi în sfârşit, duce la creşterea răului, adică a neghinei. Stăpânul acestei împărăţii nu ne vrea aşa. Să cultivăm dimpotrivă în noi gânduri de milă, de iertare după exemplul Tatălui ceresc.

“Fericiţi cei milostivi, căci ei vor avea milă” (Mt 5,7) – ne spune Cristos.

Dumnezeu are răbdare cu răul din lume, şi dă celor răi mijloace şi timp de a se converti, ca astfel să aducă slavă milostivirii sale. Putem oare să-l oprim pe Tatăl ceresc să facă aceasta şi să cerem pedepsirea imediată a celui care face răul? Şi dacă ar fi urmat logica noastră, oare noi am deveni mai buni? Desigur că nu! Adevărata dragoste este răbdătoare, iertătoare, indulgentă şi numai în modul acesta se pot cuceri inimile celor răi ca în cele din urmă să obţinem pacea, căldura, bunătatea, înţelegerea, lumina.

Această temă a “milei lui Dumnezeu” o găsim deja în prima lectură, luată din cartea Înţelepciunii – unde adevăratul Dumnezeu este preamărit pentru mila şi răbdarea sa pe care o are faţă de păcătoşi, pentru că le dă posibilitatea de a se căi. Adesea, între oameni, forţa distruge dreptatea şi sufocă mila. La Dumnezeu nu e aşa. Puterea lui Dumnezeu este în egală măsură izvor de dreptate şi de milă şi se identifică cu ele. Astfel el va calcula pedepsele cu o blândă dreptate pentru a da oamenilor “posibilitatea de a se căi de păcate” (Înţ 12,19).

Sfântul Paul, în a doua lectură vorbeşte despre Duhul Sfânt care este absolut necesar, pentru că numai el vine în ajutorul slăbiciunii noastre şi mijloceşte pentru noi cu gemete negrăite conform cu planul lui Dumnezeu. Pentru aceasta noi trebuie să apelăm la rugăciune, rugăciune prin care să-i cerem lui Dumnezeu să oprească răspândirea răului şi să-i ferească pe fiii săi de contaminare. Sf. Paul continuă şi subliniază dezordinea noastră: nu ştim cum să ne rugăm, ce să cerem. Şi are dreptate. Căci atunci când suntem într-un moment de necaz, de necesitate, imediat ştim să ne plângem cu faţa ascunsă între mâini şi să-i cerem ajutorul, iar apoi când ne merge bine, de multe ori, suntem superficiali în rugăciune, credinţa este moartă; imediat aşteptăm să se termine rugăciunea, care eventual o spunem dintr-o obligaţie. Nu ştim să ne rugăm. Sfântul Paul spune că trebuie să ne încredinţăm Duhului Sfânt, care lucrează în noi, şi numai astfel Duhul Sfânt lucrează în noi; rugăciunile noastre pot fi de folos şi pentru aproapele nostru.

La rândul său, fiecare membru al Bisericii are datoria de a se lăsa condus de inspiraţiile Duhului Sfânt pentru a conlucra la creşterea şi sfinţirea poporului lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să ajute la schimbarea neghinei, reprezentată de fiii întunericului şi de a fi captat de fiii luminii.

Timpul liturgic de peste an tocmai acest lucru îl urmăreşte: ca toţi să trăim din prezenţa Duhului Sfânt ce acţionează în Biserică, toţi să formăm un singur trup sub acelaşi Duh. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Daniel Bulai

volum colectiv ITRC Ritul latin