Predici

Astăzi, în duminica a XV-a de peste an, Sfânta Maică Biserică ne propune ca subiect central al Liturgiei puterea şi eficacitatea Cuvântului lui Dumnezeu, Cuvânt care produce întotdeauna ceea ce exprimă. Cristos a expus oamenilor învăţătura sa în limbaj simplu, prin parabole care erau la îndemâna ascultătorilor săi. Divinul Învăţător pornind de la o idee centrală, expune un adevăr de credinţă determinându-i pe ascultătorii săi să-i sorbească Cuvântul.

Marele personalităţi ale istoriei atrăgeau în jurul lor mulţimi de oameni cu simpla lor prezenţă. Istoria bimilenară a Bisericii este plină de asemenea exemple. În timpurile apuse ca şi în cele prezente în jurul acestor personalităţi se adunau mulţimi impresionante, începând din pustiul Tebaidei Egiptului (Sf. Anton Pustnicul), continuând cu Evul Mediu (Sf. Anton de Padova) ajungând până la noi (să ne gândim doar la vizita Sf. Părinte într-o ţară catolică). Actualmente lumea nu se mai adună în jurul oamenilor Bisericii, dar îşi caută fericirea chiar şi în locurile unde legea morală e mai puţin respectată. Ne întrebăm ce-l determină pe omul de astăzi să frecventeze stadionul, cinematograful, teatrul, discoteca şi alte asemenea locuri? Să fie oare vina societăţii parţial sau total secularizată? Nu putem oare să vedem în aceasta o lipsă a persoanelor consacrate lui Dumnezeu? Desigur cauzele pot fi căutate în diverse moduri, dar răspunsul este mereu acelaşi: lipsa cunoaşterii şi a trăirii Evangheliei, Cuvântul viu al lui Dumnezeu.

Evanghelia zilei exprimă în manieră familiară un adevăr de credinţă expus de Cristos în forma unei parabole. Ascultătorii lui Cristos cunoşteau cu siguranţă problemele agricole ale Israelului. Toţi ştiau din experienţa proprie sau din auzite cum se seamănă cum sunt îngrijite plantele pentru a ajunge la maturitate. Luând acest exemplu din viaţa de fiecare zi, Cristos trece la expunerea învăţăturii sale în mod simplu dar deosebit de elocvent. El vorbeşte la toţi, deşi ştia că mulţi vor refuza sămânţa Cuvântului său. În faţa acestui Cuvânt ne găsim unul fiecare dintre noi, dar putem fi în două ipostaze diferite: semănători sau teren. În primul caz anunţăm Cuvântul şi o facem cu o deosebită responsabilitate folosind mijloace şi moduri accesibile tuturor. În al doilea caz îl primim cu intenţii bune indiferent cine ni-l transmite şi de modul în care-l prezintă.

Pentru a pătrunde mai profund înţelesul acestei parabole trebuie să ţinem cont de ambientul în care se află Cristos şi ascultătorii săi, de locul unde este aşezată Palestina. Cel care a ieşit să semene este Semănătorul prin excelenţă Cristos, iar sămânţa aruncată de El este Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt, EL îl posedă din veşnicie şi îl oferă gratuit oamenilor. Această sămânţă a Cuvântului său, este capabilă de a înflori spre mântuire, sfinţenie şi viaţă veşnică. Prima lectură, luată din cartea profetului Isaia, prezintă Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu ploaia şi zăpada care au nevoie de timp pentru a uda pământul şi a-l face mai fertil. Asemenea acestor precipitaţii Cuvântul lui Dumnezeu are nevoie, la rândul său, de timp pentru a produce efectele sale salvifice. Ploaia şi ninsoarea pătrund treptat în pământ. La fel şi Cuvântul lui Dumnezeu, intră puţin câte puţin, aproape pe neobservate în inima omului pentru a aduce rod bogat. Ploaia şi zăpada sunt fecunde şi redau fertilitatea pământului. Ele produc băutura necesară pentru viaţa omului şi a celorlalte fiinţe de pe acest pământ. Ce ar fi pământul fără apă, dacă nu o planetă pustie, după cum există milioane în tot cosmosul? La fel este Cuvântul lui Dumnezeu, El asigură hrana spirituală despre care vorbeşte destul de clar profetul Amos: “Vor muri de foame oamenii lipsiţi de Cuvântul lui Dumnezeu” (Am 8,11-12).

Ploaia şi zăpada pot fi considerate ca mesageri ai lui Dumnezeu pentru că au rolul de a da fertilitate pământului. La fel Cuvântul, este un mesager activ al lui Dumnezeu, purtător al unei energii dătătoare de putere şi de misiune. Acest Cuvânt, numai după ce şi-a exercitat misiunea şi a împlinit ceea ce a spus se întoarce la Dumnezeu. Printr-un ciclu vital capacitat de medierea lui Dumnezeu, Cuvântul vine la om şi apoi încărcat de roade se reîntoarce la Dumnezeu. Să-1 rugăm, pe Dumnezeu să ne pătrundă şi pe noi cu ploaia binefăcătoare a harului său pentru ca acest cuvânt al său să ne facă mai buni pe zi ce trece.

Psalmul responsorial, pe care l-am intonat la liturgia cuvântului, se inspiră din prima lectură şi cere lui Dumnezeu să viziteze pământul şi să-i binecuvânteze roadele sale. Dă-ne Doamne ploaie bună şi curată, precum şi cer senin la timpul potrivit pentru ca, având cele necesare trupului, să ne înălţăm mintea spre cele sufleteşti. Apostolul neamurilor vorbeşte despre suferinţele sale prezente şi nu neagă faptul că trăim într-o lume care suferă, se vaietă, suspină. Cine poate nega faptul că lumea, şi în ea oamenii, îşi poartă crucea frământărilor zilnice. Dar aceste frământări devin insuportabile numai dacă în faţa noastră nu avem imaginea victoriei.

Mama în durere îşi naşte copilul, dar copilul odată născut răsplăteşte suferinţele sale, pentru că în lume a apărut o nouă fiinţă. Dar Paul nu se opreşte aici. Pentru el, ca şi pentru noi de altfel, lumea nu se va elibera prin propria-i putere de lanţurile nedreptăţii. Nici natura şi nici omul, nu vor da soluţia de ieşire din capcana morţii. În acest caz ne întrebăm: cine? Vom răspunde că lumea creată numai prin Cristos se reîntoarce la Tatăl. Rănile suferinţei, numai prin rănile lui se pot tămădui. Numai conduşi de El putem ajunge la strălucirea vieţii glorificate.

Ar fi greşit să credem că eliberarea omului din starea de rob al păcatului ar fi un eveniment care va avea loc la sfârşitul lumii. Ea a fost deja realizată prin jertfa răscumpărătoare a lui Cristos, care ne-a adus mântuirea. Odată ce Creatorul a pus pământul sub stăpânirea omului l-a făcut pe om stăpân al naturii. De aici rezultă că omul, prin atitudinea sa rea, poate corupe şi firea atunci când se abate de la orânduirea sa primară şi nu utilizează bunurile pământeşti, aşa cum dragostea lui Dumnezeu o cere. Pentru a ilustra acest adevăr să ne gândim la forţa atomului, forţă pe care omenirea o poate utiliza atât în folosul cât şi în detrimentul său. Poetul român, Tudor Arghezi, în poezia sa “Omul”, din volumul “Cuvinte potrivite”, exprimă atât de plastic această idee: “El (Omul) poate omenirea în câteva secunde s-o întinerească pe veci sau s-o scufunde”. Însă noi creştinii împreună cu Sf. Apostol Paul nu ne pierdem speranţa, pe care nu o alimentăm nici din prudenţă omenească, nici din înţelepciune sau ştiinţă, ci din dragostea lui Dumnezeu Tatăl care prin Cristos a venit la noi, iar prin Duhul Sfânt rămâne mereu cu noi.

Să sărutăm cu evlavie cartea Sfintei Scripturi, Cartea Revelaţiei lui Dumnezeu, conştienţi fiind că prin Ea, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns la noi nealterat şi în integritatea mesajului său. Aşadar să-I mulţumim lui Dumnezeu Tatăl, că prin Cuvântul Fiului continuă opera sa în lume şi să-1 lăsăm pe Duhul Sfânt să pătrundă inimile noastre pentru a avea o trăire autentică a Evangheliei. Această caritate să inspire cât mai clar dimensiunea orizontală a iubirii, adică semen-semen neuitând totodată de dimensiunea verticală a iubirii om-Dumnezeu.

Astăzi să luăm hotărârea ca fiecare dintre noi să încerce să nu treacă nici o zi din viaţa sa fără a citi măcar o pagină din Cartea Cărţilor tradusă astăzi în peste 2000 de limbi şi să-i acordăm locul cuvenit în viaţa noastră.

Iulian Pascaru

volum colectiv ITRC Ritul latin