Start > Ritul latin > Istoria mântuirii și omul

Istoria mântuirii și omul

11 July 2008
620 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXV-a de peste an (Anul A)

“Fiecare ființă se agită pentru a se realiza pe ea însăși, dar nu se realizează pe ea însăși decât în măsura în care îl poate reprezenta pe Dumnezeu”, a spus Etienne Gilson (Mari sfinți, Ed. Crater, București 1994, p. 83).

Când oamenii caută să se realizeze pe ei înșiși, să-și ducă la îndeplinire planurile lor vremelnice, fără a ține cont de Dumnezeu, fără a-l reprezenta pe el, atunci Dumnezeu intervine, uneori chiar violent, spre a influența mersul Istoriei, fiindcă: “Gândurile voastre nu sunt gândurile mele” și “Slava mea nu o voi da altuia” (Bar 4,3).

În perspectiva întoarcerii din exilul babilonic, evreii doreau două lucruri: să-și consolideze o națiune cu renume și să se răzbune pe dușmanii de ieri, care le-au cauzat robia… ca și cum Dumnezeu n-ar fi avut nici un rol în toată treaba aceasta, uitând că alianța dintre Dumnezeu și Israel nu se bazează pe un contract bilateral, în care inițiativa să le aparțină după do ut des, ci toată inițiativa a aparținut și va aparține numai lui Iahve și se bazează numai pe libertatea și iubirea lui, care îl cheamă pe om, după cum o recunoaște clar sfântul apostol Paul: “Făgăduințele i-au fost făcute lui Avram și urmașului său” (Gal 3,16), spre a-l forma pe Israel și pe care îl alege Dumnezeu spre a-l reprezenta în lume.

Pentru poporul creștin, specificul vieții, spre a-l reprezenta cât mai fidel pe Dumnezeu în istorie, este unirea cu Cristos, moștenitorul de drept al lui Avram – făgăduințele făcute Urmașului lui -! Acest raport nu poate fi rupt nici de moarte. Cu cât raportul unirii cu Cristos este mai strâns, cu atât se dorește a fi total, ceea ce se poate realiza numai în Cer.

Modelul fiecărui creștin în parte și al întregului popor al lui Dumnezeu ni-l oferă lectura a doua (Fap 1,20c-27a) în persoana sfântului apostol Paul, care ne apare ca un adevărat model de echilibru dialectic între adevărata dorință mistică – om legat de realitatea transcendentă care întrece orice realitate creată – și grija deosebită pentru evanghelizare, care ajunge până acolo că alarmează chiar și puterea romană atât de tolerantă în probleme de religie. Apostolul afirmă: “Pentru mine a trăi este Cristos, iar moartea un câștig”. Care dintre cele două alternative este mai bună, pentru a-l reprezenta mai bine pe Dumnezeu?

Sfânta Tereza a Pruncului Isus îi dorește mamei sale să moară, spre a fi cu Isus. Apostolul Paul spune: “Doresc să mor și să fiu cu Cristos”; Sfântul Augustin își dorește moartea și se roagă lui Dumnezeu să-l ia din această viață, spre a nu vedea căderea bisericii sale în mâinile barbarilor. Refuză oare, de a-l mai reprezenta pe Dumnezeu pe pământ? Apostolul Paul dorește să rămână în viață, pentru a-i ajuta pe credincioșii din Filipi să crească în credință. Care este soluția cea mai bună din trei? După felul nostru de a gândi, am spune că este cea aleasă de sfântul Paul, de a continua să-și ducă crucea zilnic, spre a-l arăta oamenilor pe Cristos viu în propria lui viață.

Sfânta Evanghelie de azi (Mt 20,1-16a) ne propune o soluție surpriză. Chemările la împărăția lui Dumnezeu sunt diferite. Planul divin în care se desfășoară istoria mântuirii depășește puterea noastră de înțelegere. Ceea ce nouă ni se pare a fi cel mai bun, cum ar fi cazul celui care, chemat la lucru dis-de-dimineață, a îndurat povara muncii și arșița zilei (ziua de lucru începea cu răsăritul soarelui și dura până la apariția primelor stele), îl putem plasa pe sfântul Paul, iar pe cel mai puțin bun, care n-a lucrat decât de la ora cinci după masă și până la răsăritul stelelor, îl putem plasa pe tâlharul din dreapta lui Isus, care, abia că a făcut o scurtă rugăciune și apoi a mai îndurat o oră sau două de chinuri și i s-a deschis Paradisul. Pentru Dumnezeu, se pare, că nu contează cât muncește și cât suferă unul fiecare pe pământ, ci cu câtă promptitudine de credință și iubire răspunde unul fiecare “prezent” la chemarea lui. Acela care răspunde prezent, când Dumnezeu îl cheamă să facă un lucru, considerat mic în fața lumii, dar niciodată mic în fața lui Dumnezeu, va fi primul în împărăția lui. Un exemplu grăitor ne este relatat din viața sfântului Bonaventura, când, întrebat de fratele Egidiu: “Spune-mi, Părinte, putem noi fi mântuiți cu toții, chiar și cei ignoranți?” “Fără nici o îndoială”, răspunde sfântul Bonaventura. “Dar, a insistat fratele Egidiu, se poate oare ca un om, care nu este un învățat, să-l poată iubi pe Dumnezeu tot atât cât și un savant?” Răspunsul sfântului Bonaventura a fost: “Nimic nu împiedică un sărman bătrân să-l iubească pe Dumnezeu cu mult mai mult decât un doctor în teologie”. La auzul acestor cuvinte, fratele Egidiu a fugit până în marginea grădinii și, urcându-se pe gard, a strigat cu toate forțele, vrând să fie, parcă, auzit de întreaga lume ignorantă: “Ascultați cu toții! Chiar și un sărman bătrân, care nu a învățat niciodată nimic și care nici măcar nu știe să citească, îl poate iubi pe Dumnezeu cu mult mai mult decât fratele Bonaventura” (Mari sfinți, o.c., p. 87). Numai prin credință și iubire pot fi cei din urmă, cei care n-au lucruri mari de făcut pe acest pământ, cei dintâi în cer și numai prin lipsă de credință și iubire pot fi cei dintâi, cei “sus puși” pe pământ ca să facă lucruri mari, cei din urmă în cer, fiindcă, spune Sfântul Duh: “Blestemat este omul care face lucrul lui Dumnezeu cu neglijență” (Ier 48,10). Nu poate fi neglijență mai mare decât aceasta: de a nu pune iubire în lucrarea încredințată de Dumnezeu.

În acest paragraf evanghelic Isus îi are în vedere pe evrei, pe poporul ales, care a primit cea mai mare chemare în zorile istoriei mântuirii, începând cu Avram, dar care n-a corespuns chemării cu credința și promptitudinea lui Avram. Ultimii chemați sunt apostolii, care au lăsat toate și l-au urmat pe Isus și pe care îl întreabă despre plata pe care o vor primi, iar Isus îi asigură că ei vor ședea cu el în împărăție, vor avea locuri rezervate și vor judeca pe primii chemați, pe fiii lui Israel (cf. Lc 19,27 ș.u.). Pentru că chiar păgânii, păcătoșii, samaritenii, vameșii, desfrânatele etc au dat dovadă de înțelegere, au răspund “prezent” cu credință și iubire, de aceea li se iartă mult, pentru că au iubit mult și: “Adevăr vă spun că vameșii și prostituatele intră înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu” (Mt 21,31).

Am diminua mult din conținutul substanțial al parabolei expuse de Isus, dacă nu am accentua gândul său care vrea să pună în evidență faptul că Dumnezeu este liber în acțiunile sale și care se înscriu într-un plan superior capacității noastre de a-l înțelege și anume: mântuirea este un dar, un dinar, este una și aceeași pentru toți. Ea nu provine din meritele lucrătorilor, ale oamenilor, ci din faptul că “Eu, Dumnezeu, sunt bun”, iar omul este chemat să lucreze în calitatea pe care o are, aceea de sclav, sclav al păcatului, rob al pământului, sclav al condiției umane limitate, liber doar în posibilitatea muncii, adică de a o face bine, foarte bine, rău sau foarte rău, că răul omului provine din lăcomia ochiului care vede și nu se satură; că ochiul omului se poate sătura numai dacă privește faptele lui Dumnezeu prin lumina credinței; că omul este chemat să-și înțeleagă propria lui situație de ființă mărginită, de sclav nu numai al păcatului, dar și al limitelor reduse în care se află; că din starea de sclavie se poate elibera numai prin caritate, numai prin înțelegerea operei lui Cristos care ne-a făcut pe toți frați. Dacă un sclav are 50 de ani de sclavie, altul are 30 de ani de sclavie, altul are 10 ani de sclavie și altul are numai 1 an de sclavie și Statul se hotărăște să abolească legea robiei, oare cel care are 50 de ani de robie și copilul său, sau fratele său, numai 10 ani sau numai 1 an, va protesta și va susține că Statul nu face dreptate, că toți trebuie să facă același număr de ani de sclavie? Ar voi părinții să fie liberi și copiii lor să rămână sclavi? Ar fi fericiți în libertatea lor frații mai mari știind că frații mai mici sunt tratați în continuare ca vitele? Parabola lui Isus nu face altceva decât să scoată în evidență marea lipsă a omenirii: caritatea… Din păcate ea lipsește și multor creștini, care, atunci când li se întâmplă un necaz, se roagă: “Să moară și capra vecinului”.

Să căutăm mereu ceea ce gândește Dumnezeu! Să-i împlinim voința exprimată în porunci, fiindcă acela îl iubește, care îi păzește poruncile, spune Isus (cf. In 14,15) și astfel îl vom reprezenta cu cinste pe Dumnezeu în lumea contemporană. Tocmai acest lucru îl are în vedere rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii și vrea să ni-l obțină pentru unul fiecare și de aceea cred că este bine să o repetăm: “Dumnezeule, care ai întemeiat toată legea sfântă în iubirea față de tine și față de aproapele, dăruiește-ne ca, păzind poruncile Tale, să ne învrednicim a ajunge la viața veșnică!”. Amin.

Ritul latin