“Fiecare fiinţă se agită pentru a se realiza pe ea însăşi, dar nu se realizează pe ea însăşi decât în măsura în care îl poate reprezenta pe Dumnezeu”, a spus Etienne Gilson (Mari sfinţi, Ed. Crater, Bucureşti 1994, p. 83).

Când oamenii caută să se realizeze pe ei înşişi, să-şi ducă la îndeplinire planurile lor vremelnice, fără a ţine cont de Dumnezeu, fără a-l reprezenta pe el, atunci Dumnezeu intervine, uneori chiar violent, spre a influenţa mersul Istoriei, fiindcă: “Gândurile voastre nu sunt gândurile mele” şi “Slava mea nu o voi da altuia” (Bar 4,3).

În perspectiva întoarcerii din exilul babilonic, evreii doreau două lucruri: să-şi consolideze o naţiune cu renume şi să se răzbune pe duşmanii de ieri, care le-au cauzat robia… ca şi cum Dumnezeu n-ar fi avut nici un rol în toată treaba aceasta, uitând că alianţa dintre Dumnezeu şi Israel nu se bazează pe un contract bilateral, în care iniţiativa să le aparţină după do ut des, ci toată iniţiativa a aparţinut şi va aparţine numai lui Iahve şi se bazează numai pe libertatea şi iubirea lui, care îl cheamă pe om, după cum o recunoaşte clar sfântul apostol Paul: “Făgăduinţele i-au fost făcute lui Avram şi urmaşului său” (Gal 3,16), spre a-l forma pe Israel şi pe care îl alege Dumnezeu spre a-l reprezenta în lume.

Pentru poporul creştin, specificul vieţii, spre a-l reprezenta cât mai fidel pe Dumnezeu în istorie, este unirea cu Cristos, moştenitorul de drept al lui Avram – făgăduinţele făcute Urmaşului lui -! Acest raport nu poate fi rupt nici de moarte. Cu cât raportul unirii cu Cristos este mai strâns, cu atât se doreşte a fi total, ceea ce se poate realiza numai în Cer.

Modelul fiecărui creştin în parte şi al întregului popor al lui Dumnezeu ni-l oferă lectura a doua (Fap 1,20c-27a) în persoana sfântului apostol Paul, care ne apare ca un adevărat model de echilibru dialectic între adevărata dorinţă mistică – om legat de realitatea transcendentă care întrece orice realitate creată – şi grija deosebită pentru evanghelizare, care ajunge până acolo că alarmează chiar şi puterea romană atât de tolerantă în probleme de religie. Apostolul afirmă: “Pentru mine a trăi este Cristos, iar moartea un câştig”. Care dintre cele două alternative este mai bună, pentru a-l reprezenta mai bine pe Dumnezeu?

Sfânta Tereza a Pruncului Isus îi doreşte mamei sale să moară, spre a fi cu Isus. Apostolul Paul spune: “Doresc să mor şi să fiu cu Cristos”; Sfântul Augustin îşi doreşte moartea şi se roagă lui Dumnezeu să-l ia din această viaţă, spre a nu vedea căderea bisericii sale în mâinile barbarilor. Refuză oare, de a-l mai reprezenta pe Dumnezeu pe pământ? Apostolul Paul doreşte să rămână în viaţă, pentru a-i ajuta pe credincioşii din Filipi să crească în credinţă. Care este soluţia cea mai bună din trei? După felul nostru de a gândi, am spune că este cea aleasă de sfântul Paul, de a continua să-şi ducă crucea zilnic, spre a-l arăta oamenilor pe Cristos viu în propria lui viaţă.

Sfânta Evanghelie de azi (Mt 20,1-16a) ne propune o soluţie surpriză. Chemările la împărăţia lui Dumnezeu sunt diferite. Planul divin în care se desfăşoară istoria mântuirii depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Ceea ce nouă ni se pare a fi cel mai bun, cum ar fi cazul celui care, chemat la lucru dis-de-dimineaţă, a îndurat povara muncii şi arşiţa zilei (ziua de lucru începea cu răsăritul soarelui şi dura până la apariţia primelor stele), îl putem plasa pe sfântul Paul, iar pe cel mai puţin bun, care n-a lucrat decât de la ora cinci după masă şi până la răsăritul stelelor, îl putem plasa pe tâlharul din dreapta lui Isus, care, abia că a făcut o scurtă rugăciune şi apoi a mai îndurat o oră sau două de chinuri şi i s-a deschis Paradisul. Pentru Dumnezeu, se pare, că nu contează cât munceşte şi cât suferă unul fiecare pe pământ, ci cu câtă promptitudine de credinţă şi iubire răspunde unul fiecare “prezent” la chemarea lui. Acela care răspunde prezent, când Dumnezeu îl cheamă să facă un lucru, considerat mic în faţa lumii, dar niciodată mic în faţa lui Dumnezeu, va fi primul în împărăţia lui. Un exemplu grăitor ne este relatat din viaţa sfântului Bonaventura, când, întrebat de fratele Egidiu: “Spune-mi, Părinte, putem noi fi mântuiţi cu toţii, chiar şi cei ignoranţi?” “Fără nici o îndoială”, răspunde sfântul Bonaventura. “Dar, a insistat fratele Egidiu, se poate oare ca un om, care nu este un învăţat, să-l poată iubi pe Dumnezeu tot atât cât şi un savant?” Răspunsul sfântului Bonaventura a fost: “Nimic nu împiedică un sărman bătrân să-l iubească pe Dumnezeu cu mult mai mult decât un doctor în teologie”. La auzul acestor cuvinte, fratele Egidiu a fugit până în marginea grădinii şi, urcându-se pe gard, a strigat cu toate forţele, vrând să fie, parcă, auzit de întreaga lume ignorantă: “Ascultaţi cu toţii! Chiar şi un sărman bătrân, care nu a învăţat niciodată nimic şi care nici măcar nu ştie să citească, îl poate iubi pe Dumnezeu cu mult mai mult decât fratele Bonaventura” (Mari sfinţi, o.c., p. 87). Numai prin credinţă şi iubire pot fi cei din urmă, cei care n-au lucruri mari de făcut pe acest pământ, cei dintâi în cer şi numai prin lipsă de credinţă şi iubire pot fi cei dintâi, cei “sus puşi” pe pământ ca să facă lucruri mari, cei din urmă în cer, fiindcă, spune Sfântul Duh: “Blestemat este omul care face lucrul lui Dumnezeu cu neglijenţă” (Ier 48,10). Nu poate fi neglijenţă mai mare decât aceasta: de a nu pune iubire în lucrarea încredinţată de Dumnezeu.

În acest paragraf evanghelic Isus îi are în vedere pe evrei, pe poporul ales, care a primit cea mai mare chemare în zorile istoriei mântuirii, începând cu Avram, dar care n-a corespuns chemării cu credinţa şi promptitudinea lui Avram. Ultimii chemaţi sunt apostolii, care au lăsat toate şi l-au urmat pe Isus şi pe care îl întreabă despre plata pe care o vor primi, iar Isus îi asigură că ei vor şedea cu el în împărăţie, vor avea locuri rezervate şi vor judeca pe primii chemaţi, pe fiii lui Israel (cf. Lc 19,27 ş.u.). Pentru că chiar păgânii, păcătoşii, samaritenii, vameşii, desfrânatele etc au dat dovadă de înţelegere, au răspund “prezent” cu credinţă şi iubire, de aceea li se iartă mult, pentru că au iubit mult şi: “Adevăr vă spun că vameşii şi prostituatele intră înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 21,31).

Am diminua mult din conţinutul substanţial al parabolei expuse de Isus, dacă nu am accentua gândul său care vrea să pună în evidenţă faptul că Dumnezeu este liber în acţiunile sale şi care se înscriu într-un plan superior capacităţii noastre de a-l înţelege şi anume: mântuirea este un dar, un dinar, este una şi aceeaşi pentru toţi. Ea nu provine din meritele lucrătorilor, ale oamenilor, ci din faptul că “Eu, Dumnezeu, sunt bun”, iar omul este chemat să lucreze în calitatea pe care o are, aceea de sclav, sclav al păcatului, rob al pământului, sclav al condiţiei umane limitate, liber doar în posibilitatea muncii, adică de a o face bine, foarte bine, rău sau foarte rău, că răul omului provine din lăcomia ochiului care vede şi nu se satură; că ochiul omului se poate sătura numai dacă priveşte faptele lui Dumnezeu prin lumina credinţei; că omul este chemat să-şi înţeleagă propria lui situaţie de fiinţă mărginită, de sclav nu numai al păcatului, dar şi al limitelor reduse în care se află; că din starea de sclavie se poate elibera numai prin caritate, numai prin înţelegerea operei lui Cristos care ne-a făcut pe toţi fraţi. Dacă un sclav are 50 de ani de sclavie, altul are 30 de ani de sclavie, altul are 10 ani de sclavie şi altul are numai 1 an de sclavie şi Statul se hotărăşte să abolească legea robiei, oare cel care are 50 de ani de robie şi copilul său, sau fratele său, numai 10 ani sau numai 1 an, va protesta şi va susţine că Statul nu face dreptate, că toţi trebuie să facă acelaşi număr de ani de sclavie? Ar voi părinţii să fie liberi şi copiii lor să rămână sclavi? Ar fi fericiţi în libertatea lor fraţii mai mari ştiind că fraţii mai mici sunt trataţi în continuare ca vitele? Parabola lui Isus nu face altceva decât să scoată în evidenţă marea lipsă a omenirii: caritatea… Din păcate ea lipseşte şi multor creştini, care, atunci când li se întâmplă un necaz, se roagă: “Să moară şi capra vecinului”.

Să căutăm mereu ceea ce gândeşte Dumnezeu! Să-i împlinim voinţa exprimată în porunci, fiindcă acela îl iubeşte, care îi păzeşte poruncile, spune Isus (cf. In 14,15) şi astfel îl vom reprezenta cu cinste pe Dumnezeu în lumea contemporană. Tocmai acest lucru îl are în vedere rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii şi vrea să ni-l obţină pentru unul fiecare şi de aceea cred că este bine să o repetăm: “Dumnezeule, care ai întemeiat toată legea sfântă în iubirea faţă de tine şi faţă de aproapele, dăruieşte-ne ca, păzind poruncile Tale, să ne învrednicim a ajunge la viaţa veşnică!”. Amin.