Start > Ritul latin > Ura și răzbunarea în fața judecății

Ura și răzbunarea în fața judecății

11 July 2008
1,305 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul A)

Ura și răzbunarea sunt judecate, în lecturile de azi, și condamnate de doi judecători: de rațiune și de credință.

Rațiunea este mintea omului sănătos din punct de vedere natural; credința este darul luminos care ne vine din partea lui Dumnezeu prin Cristos.

Cum judecă și condamnă rațiunea ura și răzbunarea în cele trei lecturi de la sfânta Liturghie de azi?

Judecata rațiunii din lectura întâi (Înț 27,33.28,9).

Omul sănătos la minte caută întotdeauna pacea și îndeamnă: “Iartă ofensa ce ți-a făcut-o aproapele tău!”; “Răzbunarea și ura sunt o nebunie” și cel ce le are dă dovadă că nu este om sănătos, iar față de un om bolnav trebuie să avem înțelegere, trebuie să avem milă și să ne îngrijim de sănătatea lui. Echitatea pentru o minte sănătoasă stă în legea talionului – “Dinte pentru dinte și ochi pentru ochi” – dar ura și răzbunarea încalcă cea mai elementară lege naturală. Tot în legea talionului se înscrie și legea iertării: Iartă și ți se va ierta. Înțeleptul, ca să nu stea în dubiu când trebuie să facă o alegere, ține cont de un dicton popular: Quidquid agis, prudenter agas et respice finem – “Tot ceea ce faci, să faci cu prudență și privește sfârșitul!”, mai ales sfârșitul, adică moartea. Amintește-ți ce sfârșit tragic îl așteaptă pe cel păcătos, rău și răzbunător; amintește-ți de numele infam pe care îl lași ca moștenire urmașilor; amintește-ți de disprețul cu care istoria te va pedepsi; amintește-ți că sfârșitul ți se poate trage din cauza inimii negre, care este opera urii și răzbunării…

Sunt îndemnuri care nu-s niciodată meditate destul de profund și care ar trebui rumegate mai mult în propria inimă, spre a vedea dacă nu cumva se mai agață de ea câte un resentiment, câte o indispoziție față de vreun frate… Ura și răzbunarea sunt otrava inimii.

Judecata rațiunii din lectura a doua (Rom 14,7-9).

Cuvintele sfântului Paul că “nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine” ne arată o judecată logică a rațiunii: trăim și murim unii pentru alții, avem un sens al vieții și un sens al morții care nu poate fi dat de cel rău; cu toate acestea: suntem prea mici pentru a înțelege răul care a adus atâtea necazuri în lume; normal este să ne ridicăm inima spre cel ce ne-a creat…

Judecata rațiunii din lectura a treia, din Evanghelie (Mt 18,21-35).

Rațiunea umană, având ca obiect propriu adevărul, vrea să știe întotdeauna de tarife exacte, precise… Rațiunea îmi spune că trebuie să iert, adică să nu urăsc și să nu mă răzbun… Dar de câte ori? Rabinii, interpretând legea după rațiunea lor, spre a sublinia mărinimia divină, spuneau că Dumnezeu iartă de trei ori și omul trebuie să ierte tot de atâtea ori… Petru, care din momentul întâlnirii cu Cristos a înțeles că măsurile ținute până atunci ca valabile, de acum încolo nu mai au aceeași pondere, vrea să afle noul tarif al iertării conform rațiunii și pune un răspuns ca întrebare, pe care îl credea exagerat: “Până de șapte ori?” Este mai mult decât dublul lui trei și de altfel 7 este un număr frumos, cu valoare simbolică ce exprimă perfecțiunea. Isus îi dă răspunsul, reluând numărul simbol al perfecțiunii, dar înmulțindu-l în așa fel încât să arate infinitul: de șaptezeci de ori câte șapte. Așa este logic, fiindcă întotdeauna ura și răzbunarea declanșează o reacție distrugătoare în lanț. Citim în cartea Genezei despre crudul Lamech cum se fălea că răzbunarea lui va fi de “șaptezeci de ori câte șapte” (Gen 4,24). O astfel de formulă arăta o îngrozitoare prelungire a răului în istorie. Dacă răul este prolific în chip înspăimântător, binele trebuie să fie cu atât mai mult răspândit. Răul nu poate fi învins decât prin bine.

Prin urmare rațiunea condamnă ura și răzbunarea.

Dar credința?

Judecata credinței din lectura întâi.

Credința ne învață că tot binele ne vine de la Dumnezeu. Atunci se întreabă înțeleptul: “Dacă cineva păstrează mânie față de alt om, cum va îndrăzni să ceară pentru sine vindecare de la Domnul? El nu are milă față de om, aproapele său, și mai poate îndrăzni să se roage pentru iertarea păcatelor sale?”

Credința condamnă ura și răzbunarea fiindcă duc la ruptura legăturii dintre om și Dumnezeu.

Judecata credinței din lectura a doua.

Necesitatea mântuirii o simt toți oamenii, dar în chip deosebit marii păcătoși și printre aceștia se numără, în primul rând, cei cuprinși de ură și de dorința răzbunării.

Sfântul apostol Paul ne arată că Isus este Domnul. Toți sunt ai lui: viii și morții…

Cine urăște sau se răzbună pe unul care îi aparține lui Cristos, urăște și se răzbună pe Cristos însuși. Lui Saul, care ura și se răzbuna pe creștini, Isus îi spune: “Saule, Saule, pentru ce mă prigonești?” (Fap 22,7). Cine urăște și se răzbună nu-l are pe Isus ca Domn, nu crede în el, nu trăiește pentru el și nu va avea parte de el. Scriptura spune: “A mea este răzbunarea, spune Domnul Dumnezeu, eu sunt acela care voi răsplăti” (Rom 12,19). Păcătosul își arogă dreptul divin și spune, contra lui Dumnezeu: Ba a mea este răzbunarea și eu voi pedepsi, eu îmi voi face dreptate! Nu mă interesează ce spune Domnul, că: “Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”.

Ura și răzbunarea sunt armele cele mai puternice ale ateismului, care nu în zadar propovăduiește lupta de clasă.

Judecata credinței din sfânta Evanghelie a zilei.

Răzbunarea era lege sfântă în tot orientul iar iertarea era considerată slăbiciune și umilință.

Cristos s-a umilit până la asemănarea cu sclavul (cf. Fap 2,7) și ne-a obținut iertarea Tatălui. El este Domnul umilinței și al iertării. Prin parabola slujitorului netrebnic, Isus ne arată, pe de o parte, enorma gravitate a păcatului, de care omul se face vinovat când calcă o poruncă a lui Dumnezeu în lucru mare cu știință și voință deplină, când abuzează de îndurarea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, nemărginita milostivire divină față de cei care au bunăvoința de a fi miloși cu alții. Gravitatea păcatului, asemănată cu datoria de zece mii de talanți, este enormă. Omul, de ar trăi 120 ani, a calculat cineva, și de ar munci din greu numai pentru a-și achita datoria, tot n-ar reuși s-o facă. Pentru aceasta, când Isus vindeca pe cei bolnavi și le ierta păcatele, fariseii și cărturarii se întrebau cu indignare: “Cine poate ierta păcatele, afară de unul singur, Dumnezeu?” (Lc 5,21). Cu toată enormitatea păcatului, parabola ne dezvăluie mila nesfârșită a lui Dumnezeu, care în fața pocăinței și a rugăciunii celui păcătos iartă și anulează chiar și cea mai enormă datorie. Dar, dacă omul nu învață mila din nesfârșita milostivire divină și se comportă față de semeni cu o micime de suflet atât de meschină, brațul dreptății divine este proporționat cu cel al milostivirii. Mântuirea este un dar izvorât din mila infinită a lui Dumnezeu, din caritatea sa nesfârșită și veșnicia singură ne poate oferi posibilitatea de a-i mulțumi. Nerecunoștința, arătată prin ură și răzbunare, anulează mântuirea, refuză darul și numai veșnicia chinurilor o poate pedepsi.

Isus ne spune că trebuie să-i iubim pe dușmani și să ne rugăm pentru cei care ne prigonesc, spre a fi fiii Tatălui din Ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni și face să cadă ploaia peste cei drepți și peste cei nedrepți (cf. Mt 5,44-45), pentru ca atunci când ne vom ruga “Tatăl nostru” și vom cere să ni se ierte greșelile, să avem siguranța că ni se iartă în măsura în care noi iertăm din inimă greșitorilor noștri…

Cine nu crede, se condamnă singur.

Trebuie spus că în decursul istoriei foarte mulți creștini au luat în serios acest tarif al iertării de șaptezeci de ori câte șapte și ne-au lăsat exemple minunate de iubire și gesturi eroice de iertare și reconciliere. Dacă azi se vorbește tot mai mult de pace, dezarmare, de dialog și negociere în controversele internaționale sau de cooperare reciprocă și de ajutor acordat popoarelor în curs de dezvoltare, trebuie recunoscut că foarte mulți creștini au contribuit la maturizarea și răspândirea acestui ideal creștin. Sunt și exemple contrare, de ură și răzbunare: terorism, revolte, războaie, genocid etc. Dar acestea arată mai clar ce poate deveni lumea fără Evanghelie. Dacă spirala violenței crește mult, spirala iertării trebuie să crească și mai mult, ca lumea să dăinuiască și să se mântuiască. Un înțelept spunea: “Nu ești tu capabil să mă jignești, cât sunt eu capabil să te iert”. Aceasta trebuie să fie atitudinea aceluia care are viața din Cristos Domnul, care de pe cruce, nu numai că a iertat, dar s-a rugat și Tatălui să ierte pe călăii care l-au răstignit, pe motivul că nu știu ce fac (cf. Lc 23,34).

Ritul latin