Ura şi răzbunarea sunt judecate, în lecturile de azi, şi condamnate de doi judecători: de raţiune şi de credinţă.

Raţiunea este mintea omului sănătos din punct de vedere natural; credinţa este darul luminos care ne vine din partea lui Dumnezeu prin Cristos.

Cum judecă şi condamnă raţiunea ura şi răzbunarea în cele trei lecturi de la sfânta Liturghie de azi?

Judecata raţiunii din lectura întâi (Înţ 27,33.28,9).

Omul sănătos la minte caută întotdeauna pacea şi îndeamnă: “Iartă ofensa ce ţi-a făcut-o aproapele tău!”; “Răzbunarea şi ura sunt o nebunie” şi cel ce le are dă dovadă că nu este om sănătos, iar faţă de un om bolnav trebuie să avem înţelegere, trebuie să avem milă şi să ne îngrijim de sănătatea lui. Echitatea pentru o minte sănătoasă stă în legea talionului – “Dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi” – dar ura şi răzbunarea încalcă cea mai elementară lege naturală. Tot în legea talionului se înscrie şi legea iertării: Iartă şi ţi se va ierta. Înţeleptul, ca să nu stea în dubiu când trebuie să facă o alegere, ţine cont de un dicton popular: Quidquid agis, prudenter agas et respice finem – “Tot ceea ce faci, să faci cu prudenţă şi priveşte sfârşitul!”, mai ales sfârşitul, adică moartea. Aminteşte-ţi ce sfârşit tragic îl aşteaptă pe cel păcătos, rău şi răzbunător; aminteşte-ţi de numele infam pe care îl laşi ca moştenire urmaşilor; aminteşte-ţi de dispreţul cu care istoria te va pedepsi; aminteşte-ţi că sfârşitul ţi se poate trage din cauza inimii negre, care este opera urii şi răzbunării…

Sunt îndemnuri care nu-s niciodată meditate destul de profund şi care ar trebui rumegate mai mult în propria inimă, spre a vedea dacă nu cumva se mai agaţă de ea câte un resentiment, câte o indispoziţie faţă de vreun frate… Ura şi răzbunarea sunt otrava inimii.

Judecata raţiunii din lectura a doua (Rom 14,7-9).

Cuvintele sfântului Paul că “nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine” ne arată o judecată logică a raţiunii: trăim şi murim unii pentru alţii, avem un sens al vieţii şi un sens al morţii care nu poate fi dat de cel rău; cu toate acestea: suntem prea mici pentru a înţelege răul care a adus atâtea necazuri în lume; normal este să ne ridicăm inima spre cel ce ne-a creat…

Judecata raţiunii din lectura a treia, din Evanghelie (Mt 18,21-35).

Raţiunea umană, având ca obiect propriu adevărul, vrea să ştie întotdeauna de tarife exacte, precise… Raţiunea îmi spune că trebuie să iert, adică să nu urăsc şi să nu mă răzbun… Dar de câte ori? Rabinii, interpretând legea după raţiunea lor, spre a sublinia mărinimia divină, spuneau că Dumnezeu iartă de trei ori şi omul trebuie să ierte tot de atâtea ori… Petru, care din momentul întâlnirii cu Cristos a înţeles că măsurile ţinute până atunci ca valabile, de acum încolo nu mai au aceeaşi pondere, vrea să afle noul tarif al iertării conform raţiunii şi pune un răspuns ca întrebare, pe care îl credea exagerat: “Până de şapte ori?” Este mai mult decât dublul lui trei şi de altfel 7 este un număr frumos, cu valoare simbolică ce exprimă perfecţiunea. Isus îi dă răspunsul, reluând numărul simbol al perfecţiunii, dar înmulţindu-l în aşa fel încât să arate infinitul: de şaptezeci de ori câte şapte. Aşa este logic, fiindcă întotdeauna ura şi răzbunarea declanşează o reacţie distrugătoare în lanţ. Citim în cartea Genezei despre crudul Lamech cum se fălea că răzbunarea lui va fi de “şaptezeci de ori câte şapte” (Gen 4,24). O astfel de formulă arăta o îngrozitoare prelungire a răului în istorie. Dacă răul este prolific în chip înspăimântător, binele trebuie să fie cu atât mai mult răspândit. Răul nu poate fi învins decât prin bine.

Prin urmare raţiunea condamnă ura şi răzbunarea.

Dar credinţa?

Judecata credinţei din lectura întâi.

Credinţa ne învaţă că tot binele ne vine de la Dumnezeu. Atunci se întreabă înţeleptul: “Dacă cineva păstrează mânie faţă de alt om, cum va îndrăzni să ceară pentru sine vindecare de la Domnul? El nu are milă faţă de om, aproapele său, şi mai poate îndrăzni să se roage pentru iertarea păcatelor sale?”

Credinţa condamnă ura şi răzbunarea fiindcă duc la ruptura legăturii dintre om şi Dumnezeu.

Judecata credinţei din lectura a doua.

Necesitatea mântuirii o simt toţi oamenii, dar în chip deosebit marii păcătoşi şi printre aceştia se numără, în primul rând, cei cuprinşi de ură şi de dorinţa răzbunării.

Sfântul apostol Paul ne arată că Isus este Domnul. Toţi sunt ai lui: viii şi morţii…

Cine urăşte sau se răzbună pe unul care îi aparţine lui Cristos, urăşte şi se răzbună pe Cristos însuşi. Lui Saul, care ura şi se răzbuna pe creştini, Isus îi spune: “Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?” (Fap 22,7). Cine urăşte şi se răzbună nu-l are pe Isus ca Domn, nu crede în el, nu trăieşte pentru el şi nu va avea parte de el. Scriptura spune: “A mea este răzbunarea, spune Domnul Dumnezeu, eu sunt acela care voi răsplăti” (Rom 12,19). Păcătosul îşi arogă dreptul divin şi spune, contra lui Dumnezeu: Ba a mea este răzbunarea şi eu voi pedepsi, eu îmi voi face dreptate! Nu mă interesează ce spune Domnul, că: “Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”.

Ura şi răzbunarea sunt armele cele mai puternice ale ateismului, care nu în zadar propovăduieşte lupta de clasă.

Judecata credinţei din sfânta Evanghelie a zilei.

Răzbunarea era lege sfântă în tot orientul iar iertarea era considerată slăbiciune şi umilinţă.

Cristos s-a umilit până la asemănarea cu sclavul (cf. Fap 2,7) şi ne-a obţinut iertarea Tatălui. El este Domnul umilinţei şi al iertării. Prin parabola slujitorului netrebnic, Isus ne arată, pe de o parte, enorma gravitate a păcatului, de care omul se face vinovat când calcă o poruncă a lui Dumnezeu în lucru mare cu ştiinţă şi voinţă deplină, când abuzează de îndurarea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, nemărginita milostivire divină faţă de cei care au bunăvoinţa de a fi miloşi cu alţii. Gravitatea păcatului, asemănată cu datoria de zece mii de talanţi, este enormă. Omul, de ar trăi 120 ani, a calculat cineva, şi de ar munci din greu numai pentru a-şi achita datoria, tot n-ar reuşi s-o facă. Pentru aceasta, când Isus vindeca pe cei bolnavi şi le ierta păcatele, fariseii şi cărturarii se întrebau cu indignare: “Cine poate ierta păcatele, afară de unul singur, Dumnezeu?” (Lc 5,21). Cu toată enormitatea păcatului, parabola ne dezvăluie mila nesfârşită a lui Dumnezeu, care în faţa pocăinţei şi a rugăciunii celui păcătos iartă şi anulează chiar şi cea mai enormă datorie. Dar, dacă omul nu învaţă mila din nesfârşita milostivire divină şi se comportă faţă de semeni cu o micime de suflet atât de meschină, braţul dreptăţii divine este proporţionat cu cel al milostivirii. Mântuirea este un dar izvorât din mila infinită a lui Dumnezeu, din caritatea sa nesfârşită şi veşnicia singură ne poate oferi posibilitatea de a-i mulţumi. Nerecunoştinţa, arătată prin ură şi răzbunare, anulează mântuirea, refuză darul şi numai veşnicia chinurilor o poate pedepsi.

Isus ne spune că trebuie să-i iubim pe duşmani şi să ne rugăm pentru cei care ne prigonesc, spre a fi fiii Tatălui din Ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi face să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (cf. Mt 5,44-45), pentru ca atunci când ne vom ruga “Tatăl nostru” şi vom cere să ni se ierte greşelile, să avem siguranţa că ni se iartă în măsura în care noi iertăm din inimă greşitorilor noştri…

Cine nu crede, se condamnă singur.

Trebuie spus că în decursul istoriei foarte mulţi creştini au luat în serios acest tarif al iertării de şaptezeci de ori câte şapte şi ne-au lăsat exemple minunate de iubire şi gesturi eroice de iertare şi reconciliere. Dacă azi se vorbeşte tot mai mult de pace, dezarmare, de dialog şi negociere în controversele internaţionale sau de cooperare reciprocă şi de ajutor acordat popoarelor în curs de dezvoltare, trebuie recunoscut că foarte mulţi creştini au contribuit la maturizarea şi răspândirea acestui ideal creştin. Sunt şi exemple contrare, de ură şi răzbunare: terorism, revolte, războaie, genocid etc. Dar acestea arată mai clar ce poate deveni lumea fără Evanghelie. Dacă spirala violenţei creşte mult, spirala iertării trebuie să crească şi mai mult, ca lumea să dăinuiască şi să se mântuiască. Un înţelept spunea: “Nu eşti tu capabil să mă jigneşti, cât sunt eu capabil să te iert”. Aceasta trebuie să fie atitudinea aceluia care are viaţa din Cristos Domnul, care de pe cruce, nu numai că a iertat, dar s-a rugat şi Tatălui să ierte pe călăii care l-au răstignit, pe motivul că nu ştiu ce fac (cf. Lc 23,34).