Start > Ritul bizantin > Urmarea lui Hristos

Urmarea lui Hristos

20 June 2008
1,685 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a II-a după Rusalii

Părăsind Iordanul, Isus s-a întors în Galileea, iar mai târziu părăsește Nazaretul pentru a locui în Capernaum, în preajma lacului Ghenizaret. Aici, pe țărmul “mării”, s-a petrecut, în împrejurări cu totul deosebite, evenimentul pe care ni-l istorisește Sfânta Evanghelie de astăzi: chemarea la Apostolat a celor dintâi ucenici.

Ucenicii despre care ne vorbește Sfânta Evanghelie de astăzi că au fost chemați de Mântuitorul la apostolat sunt frații Simon-Petru și Andrei, fiii lui Iona, și Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu. Ei auziseră și înainte despre Isus, căci fuseseră ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, cel care mărturisea despre El că este “Mielul lui Dumnezeu”, că este Mesia cel prezis de prooroci. “Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” – sunt cuvintele cu care Isus i-a chemat la slujirea apostoliei. Ei au răspuns îndată la această chemare “lăsând îndată luntrea și pe tatăl lor, și au mers după dânsul” (Mat. 4, 22).

Cuvântul “îndată” din cele două întâmplări de mai sus, cuprinde întreaga taină a biruinței creștine. Prefacerile săvârșite în ordinea pământească, răsturnarea păgânismului adânc și puternic înfipt în inima societății de atunci, precum și propășirea înfăptuită veac după veac, de Biserica creștină, își găsesc lămurire în acest cuvânt, care cuprinde în el suma însușirilor sufletești a celor aleși pentru propovăduirea Evangheliei. Mai înainte de a fi Apostoli, au fost pescari. Isus a făcut din ei pescuitori de suflete pentru împărăția lui Dumnezeu. Slujba lor a cuprins trei elemente: mai întâi chemarea, apoi pregătirea și, în sfârșit, trimiterea. Pentru ei, era primul lor contact cu Cuvântul vieții, cu “Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9). În noaptea așteptărilor și-n umbra căutărilor, le-a pătruns în suflet o rază de lumină, o dumnezeiască scânteie. S-au atașat de Domnul și L-au însoțit în călătorie spre Galileea. Au participat la nunta din Cana Galileei, unde a făcut Domnul începutul minunilor” și și-a arătat slava Sa”, iar ei au crezut într-Însul (Ioan 2, 11). L-au urmat apoi, în Capernaum (Ioan 2, 12), iar de Paști, la Ierusalim, unde Domnul și-a arătat puterea de Fiu al Tatălui ceresc, izgonind pe vânzători din Templu și prevestindu-Și moartea și învierea (Ioan 2, 14-20).

Înainte de a se înălța la cer, Isus le-a grăit multe, în pilde și direct. Le-a încredințat multe taine și învățături, unele nescrise în Evanghelii și păstrate doar în tradiția sfântă a Bisericii. După înviere, timp de patruzeci de zile, a vorbit cu ei despre împărăția lui Dumnezeu (F. Ap. 1, 3). La doi dintre ucenici, Luca și Cleopa, călători spre Emaus, în ziua Învierii, mergând cu ei fără ca aceștia să-L cunoască, Isus “le-a tâlcuit, începând de la Moise și de la toți proorocii, toate pasajele din Scripturi (despre El)” (Luca 24, 27). Nici faptele, nici cuvintele lui Isus nu sunt cuprinse toate în Sfintele Evanghelii (Ioan 20, 30). Le-a păstrat cu grijă tradiția sfântă a Bisericii, așa cum le-a primit din gura acestor Martori credincioși și Apostoli ai lui Isus.

Întreg acest interval de timp, cu toate faptele văzute cu proprii ochi (I Ioan 1, 1) și cuvintele auzite din gura Celui care a vorbit ca nimeni altul (Ioan 7, 46), a fost pentru Apostoli o școală aleasă, un mijloc de pregătire pentru chemarea despre care ne istorisește Sfânta Evanghelie de azi.

Intrarea Apostolilor în misiunea pentru care au fost pregătiți de Domnul, a vesti în lume Evanghelia împărăției lui Dumnezeu și de a conduce Biserica cea “una sfântă, sobornicească și apostolească”, a avut loc abia în ziua Cincizecimii, când au primit puterea Duhului Sfânt, făgăduit lor de Mântuitorul, de a-I fi “martori în Ierusalim și în toată Iudeia și în Samaria și până la marginile pământului” (F.Ap. 1, 8). Mulțimi nenumărate au intrat în mreaja cuvântului lor, care vestea învierea și legea Noului Așezământ, adusă în lume de Fiul lui Dumnezeu. Legea Noului Așezământ se cuprindea în “poruncă nouă” (Ioan 13, 34), a dragostei de aproapele, pe care a așezat-o Hristos ca principiu suprem la temelia vieții creștine. Dumnezeu, fiind “lumină” (I Ioan 1, 5) și “dragoste” (I Ioan 4, 8), cere la cei ce-L numesc “Tată” și au primit harul de a se numi “fii ai lui Dumnezeu”, să umble în lumină, adică să iubească pe aproapele, căci, după cum spune Sf. Evanghelist Ioan, “cine iubește pe fratele său rămâne în lumină, iar cel ce urăște pe fratele său este în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 10).

Pe temeiul legii celei noi, Sfinții Apostoli au propovăduit popoarelor dreptatea, dragostea, libertatea, egalitatea, frăția, într-ajutorarea, ospitalitatea, pacea, bucuria, cumpătarea, bunătatea, mila față de suferința altuia, duhul de jertfă pentru apărarea înaltelor idealuri, formând, în lumina acestor înalte principii morale, trăsături specifice și caractere vrednice de admirat și urmat. Răspândirea Evangheliei este lucrul Apostolilor de atunci și a celor ce le-au urmat, dar darul Duhului Sfânt este acela care a lucrat prin ei.

Chemarea lui Isus nu avea în sine nimic din chemarea dulceagă și ispititoare a chemărilor la câștiguri ieftine și plăceri trecătoare ale vieții. Ea era o chemare sfântă la o muncă grea, de mari răspunderi, o chemare la supunere, la privațiuni, la suferințe și jertfe, în vederea dobândirii bucuriilor veșnice (Mat. 24, 9; Ioan 16, 33).

Coborârea Sfântului Duh peste pescari i-a întărit cu putere de sus, le-a dat înțelepciune și, plini de curaj nemaiîntâlnit, pornesc să propovăduiască Evanghelia la toate popoarele, în niște condiții care îi depășeau total. Faptele Sf. Apostoli ne vorbesc despre râvna, elanul, ostenelile și necazurile pe care le-au avut de întâmpinat în propovăduirea Evangheliei. Prin puterea și lucrarea Sfântului Duh ei au devenit cu adevărat ceea ce le spusese mai înainte Dumnezeiescul Mântuitor: “sare a pământului”, “lumina lumii” și “aluatul cel nou” care dospea o frământătură nouă, o viață nouă și necunoscută până atunci – de sfințenie, de iubire, pace, iertare și slujire devotată a lui Dumnezeu și a semenilor. În fiecare pagină din Faptele Apostolilor răzbate duhul apostolului și misiunii creștine, exprimat de Sf. Apostol Pavel: “Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul sau strâmtoarea sau prigoana sau foametea sau golătatea sau nevoia sau sabia?” (Rom. 8, 35).

“Pentru că sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare…

nu pot să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Isus, Dumnezeul nostru” (Rom. 38-39).

Misiunea Sf. Apostoli pentru întemeierea, existența și dezvoltarea Bisericii este atât de importantă, încât una din însușirile ființei Bisericii este apostolitatea. De aceea noi mărturisim: “Cred într-una Sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”, condusă de Isus Hristos, capul ei nevăzut, dar prezent în ea prin toate lucrările Duhului Sfânt. Biserica stă pe temelia Apostolilor (Efes 2, 20), piatra cea din capul unghiului fiind Isus Hristos. Chemarea la slujba apostoliei au preluat-o de la Sf. Apostoli urmașii lor legitimi – episcopii și preoții.

În fața obiecțiilor unor creștini rupți de Biserică, care susțin că taina preoției nu are temeiuri dumnezeiești și că toți pot fi preoți, noi mărturisim adevărul constatat la chemarea Apostolilor, că Mântuitorul a ales din mulțimea de ucenici pe cei 12, cărora le-a zis: “Precum m-a trimis pe mine Tatăl și eu vă trimit pe voi. Și grăind aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora la veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23). Sf. Apostoli au transmis această putere primită prin darul Sf. Duh episcopilor și preoților, încât darul și Taina preoției este ca un “fir de aur” care leagă preoția apostolică de preoția creștină până la sfârșitul veacurilor.

Chemarea: “Veniți după mine și vă voi face pe voi pescari de oameni” a avut ecouri în sufletele Apostolilor și ale urmașilor acestora. Calendarul Bisericii noastre este plin de nume care au răspuns cu toată ființa și viața lor la chemarea apostolatului creștin, devenind exemple și pilde vii de dragoste slujitoare față de Dumnezeu, față de Biserică și față de oameni.

Să ne păstrăm în deplină unire sfânta noastră credință ortodoxă, pe care strămoșii noștri au primit-o prin gura Apostolului celui “întâi chemat” Andrei, încredințându-ne-o ca pe o moștenire de mare preț. Ea ne-a fost putere, cheag de unire în trecut și odrăslitoare de strălucire în înfăptuiri. S-o păstrăm curată, vie și sfântă, pentru desăvârșirea noastră, pentru mântuirea noastră.

Firește, urmarea lui Hristos nu-i sarcină ușoară. Trebuie jertfă, lepădare de sine, răbdare, dorință de mântuire. Dar nimic să nu ne oprească de a face lucrurile lui Dumnezeu. Valoarea nu stă în a găsi ceva ușor, ci de a apuca drumul care duce la mântuire, la comuniune cu Cel care ne-a răscumpărat și ne-a chemat: “Veniți la mine”. Și atunci, vom putea spune, ca și sfinții, care L-au urmat pe Isus: O, ce minunată este viața pe care ne-o dă Isus! Singura viață adevărată nu este decât în slujba lui Isus! Aceasta este chemarea lui Isus pe care ne-o face Sf. Evanghelist de astăzi. Amin.

Ritul bizantin