Predici

Părăsind Iordanul, Isus s-a întors în Galileea, iar mai târziu părăseşte Nazaretul pentru a locui în Capernaum, în preajma lacului Ghenizaret. Aici, pe ţărmul “mării”, s-a petrecut, în împrejurări cu totul deosebite, evenimentul pe care ni-l istoriseşte Sfânta Evanghelie de astăzi: chemarea la Apostolat a celor dintâi ucenici.

Ucenicii despre care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi că au fost chemaţi de Mântuitorul la apostolat sunt fraţii Simon-Petru şi Andrei, fiii lui Iona, şi Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Ei auziseră şi înainte despre Isus, căci fuseseră ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, cel care mărturisea despre El că este “Mielul lui Dumnezeu”, că este Mesia cel prezis de prooroci. “Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” – sunt cuvintele cu care Isus i-a chemat la slujirea apostoliei. Ei au răspuns îndată la această chemare “lăsând îndată luntrea şi pe tatăl lor, şi au mers după dânsul” (Mat. 4, 22).

Cuvântul “îndată” din cele două întâmplări de mai sus, cuprinde întreaga taină a biruinţei creştine. Prefacerile săvârşite în ordinea pământească, răsturnarea păgânismului adânc şi puternic înfipt în inima societăţii de atunci, precum şi propăşirea înfăptuită veac după veac, de Biserica creştină, îşi găsesc lămurire în acest cuvânt, care cuprinde în el suma însuşirilor sufleteşti a celor aleşi pentru propovăduirea Evangheliei. Mai înainte de a fi Apostoli, au fost pescari. Isus a făcut din ei pescuitori de suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu. Slujba lor a cuprins trei elemente: mai întâi chemarea, apoi pregătirea şi, în sfârşit, trimiterea. Pentru ei, era primul lor contact cu Cuvântul vieţii, cu “Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9). În noaptea aşteptărilor şi-n umbra căutărilor, le-a pătruns în suflet o rază de lumină, o dumnezeiască scânteie. S-au ataşat de Domnul şi L-au însoţit în călătorie spre Galileea. Au participat la nunta din Cana Galileei, unde a făcut Domnul începutul minunilor” şi şi-a arătat slava Sa”, iar ei au crezut într-Însul (Ioan 2, 11). L-au urmat apoi, în Capernaum (Ioan 2, 12), iar de Paşti, la Ierusalim, unde Domnul şi-a arătat puterea de Fiu al Tatălui ceresc, izgonind pe vânzători din Templu şi prevestindu-Şi moartea şi învierea (Ioan 2, 14-20).

Înainte de a se înălţa la cer, Isus le-a grăit multe, în pilde şi direct. Le-a încredinţat multe taine şi învăţături, unele nescrise în Evanghelii şi păstrate doar în tradiţia sfântă a Bisericii. După înviere, timp de patruzeci de zile, a vorbit cu ei despre împărăţia lui Dumnezeu (F. Ap. 1, 3). La doi dintre ucenici, Luca şi Cleopa, călători spre Emaus, în ziua Învierii, mergând cu ei fără ca aceştia să-L cunoască, Isus “le-a tâlcuit, începând de la Moise şi de la toţi proorocii, toate pasajele din Scripturi (despre El)” (Luca 24, 27). Nici faptele, nici cuvintele lui Isus nu sunt cuprinse toate în Sfintele Evanghelii (Ioan 20, 30). Le-a păstrat cu grijă tradiţia sfântă a Bisericii, aşa cum le-a primit din gura acestor Martori credincioşi şi Apostoli ai lui Isus.

Întreg acest interval de timp, cu toate faptele văzute cu proprii ochi (I Ioan 1, 1) şi cuvintele auzite din gura Celui care a vorbit ca nimeni altul (Ioan 7, 46), a fost pentru Apostoli o şcoală aleasă, un mijloc de pregătire pentru chemarea despre care ne istoriseşte Sfânta Evanghelie de azi.

Intrarea Apostolilor în misiunea pentru care au fost pregătiţi de Domnul, a vesti în lume Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi de a conduce Biserica cea “una sfântă, sobornicească şi apostolească”, a avut loc abia în ziua Cincizecimii, când au primit puterea Duhului Sfânt, făgăduit lor de Mântuitorul, de a-I fi “martori în Ierusalim şi în toată Iudeia şi în Samaria şi până la marginile pământului” (F.Ap. 1, 8). Mulţimi nenumărate au intrat în mreaja cuvântului lor, care vestea învierea şi legea Noului Aşezământ, adusă în lume de Fiul lui Dumnezeu. Legea Noului Aşezământ se cuprindea în “poruncă nouă” (Ioan 13, 34), a dragostei de aproapele, pe care a aşezat-o Hristos ca principiu suprem la temelia vieţii creştine. Dumnezeu, fiind “lumină” (I Ioan 1, 5) şi “dragoste” (I Ioan 4, 8), cere la cei ce-L numesc “Tată” şi au primit harul de a se numi “fii ai lui Dumnezeu”, să umble în lumină, adică să iubească pe aproapele, căci, după cum spune Sf. Evanghelist Ioan, “cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină, iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 10).

Pe temeiul legii celei noi, Sfinţii Apostoli au propovăduit popoarelor dreptatea, dragostea, libertatea, egalitatea, frăţia, într-ajutorarea, ospitalitatea, pacea, bucuria, cumpătarea, bunătatea, mila faţă de suferinţa altuia, duhul de jertfă pentru apărarea înaltelor idealuri, formând, în lumina acestor înalte principii morale, trăsături specifice şi caractere vrednice de admirat şi urmat. Răspândirea Evangheliei este lucrul Apostolilor de atunci şi a celor ce le-au urmat, dar darul Duhului Sfânt este acela care a lucrat prin ei.

Chemarea lui Isus nu avea în sine nimic din chemarea dulceagă şi ispititoare a chemărilor la câştiguri ieftine şi plăceri trecătoare ale vieţii. Ea era o chemare sfântă la o muncă grea, de mari răspunderi, o chemare la supunere, la privaţiuni, la suferinţe şi jertfe, în vederea dobândirii bucuriilor veşnice (Mat. 24, 9; Ioan 16, 33).

Coborârea Sfântului Duh peste pescari i-a întărit cu putere de sus, le-a dat înţelepciune şi, plini de curaj nemaiîntâlnit, pornesc să propovăduiască Evanghelia la toate popoarele, în nişte condiţii care îi depăşeau total. Faptele Sf. Apostoli ne vorbesc despre râvna, elanul, ostenelile şi necazurile pe care le-au avut de întâmpinat în propovăduirea Evangheliei. Prin puterea şi lucrarea Sfântului Duh ei au devenit cu adevărat ceea ce le spusese mai înainte Dumnezeiescul Mântuitor: “sare a pământului”, “lumina lumii” şi “aluatul cel nou” care dospea o frământătură nouă, o viaţă nouă şi necunoscută până atunci – de sfinţenie, de iubire, pace, iertare şi slujire devotată a lui Dumnezeu şi a semenilor. În fiecare pagină din Faptele Apostolilor răzbate duhul apostolului şi misiunii creştine, exprimat de Sf. Apostol Pavel: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul sau strâmtoarea sau prigoana sau foametea sau golătatea sau nevoia sau sabia?” (Rom. 8, 35).

“Pentru că sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare…

nu pot să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Isus, Dumnezeul nostru” (Rom. 38-39).

Misiunea Sf. Apostoli pentru întemeierea, existenţa şi dezvoltarea Bisericii este atât de importantă, încât una din însuşirile fiinţei Bisericii este apostolitatea. De aceea noi mărturisim: “Cred într-una Sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”, condusă de Isus Hristos, capul ei nevăzut, dar prezent în ea prin toate lucrările Duhului Sfânt. Biserica stă pe temelia Apostolilor (Efes 2, 20), piatra cea din capul unghiului fiind Isus Hristos. Chemarea la slujba apostoliei au preluat-o de la Sf. Apostoli urmaşii lor legitimi – episcopii şi preoţii.

În faţa obiecţiilor unor creştini rupţi de Biserică, care susţin că taina preoţiei nu are temeiuri dumnezeieşti şi că toţi pot fi preoţi, noi mărturisim adevărul constatat la chemarea Apostolilor, că Mântuitorul a ales din mulţimea de ucenici pe cei 12, cărora le-a zis: “Precum m-a trimis pe mine Tatăl şi eu vă trimit pe voi. Şi grăind aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora la veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). Sf. Apostoli au transmis această putere primită prin darul Sf. Duh episcopilor şi preoţilor, încât darul şi Taina preoţiei este ca un “fir de aur” care leagă preoţia apostolică de preoţia creştină până la sfârşitul veacurilor.

Chemarea: “Veniţi după mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni” a avut ecouri în sufletele Apostolilor şi ale urmaşilor acestora. Calendarul Bisericii noastre este plin de nume care au răspuns cu toată fiinţa şi viaţa lor la chemarea apostolatului creştin, devenind exemple şi pilde vii de dragoste slujitoare faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică şi faţă de oameni.

Să ne păstrăm în deplină unire sfânta noastră credinţă ortodoxă, pe care strămoşii noştri au primit-o prin gura Apostolului celui “întâi chemat” Andrei, încredinţându-ne-o ca pe o moştenire de mare preţ. Ea ne-a fost putere, cheag de unire în trecut şi odrăslitoare de strălucire în înfăptuiri. S-o păstrăm curată, vie şi sfântă, pentru desăvârşirea noastră, pentru mântuirea noastră.

Fireşte, urmarea lui Hristos nu-i sarcină uşoară. Trebuie jertfă, lepădare de sine, răbdare, dorinţă de mântuire. Dar nimic să nu ne oprească de a face lucrurile lui Dumnezeu. Valoarea nu stă în a găsi ceva uşor, ci de a apuca drumul care duce la mântuire, la comuniune cu Cel care ne-a răscumpărat şi ne-a chemat: “Veniţi la mine”. Şi atunci, vom putea spune, ca şi sfinţii, care L-au urmat pe Isus: O, ce minunată este viaţa pe care ne-o dă Isus! Singura viaţă adevărată nu este decât în slujba lui Isus! Aceasta este chemarea lui Isus pe care ne-o face Sf. Evanghelist de astăzi. Amin.

pr. Ion Cârciuleanu Ritul bizantin