Predici

Ce anume înţelegem prin misterul Sfintei Treimi? Cum ne închipuim realitatea acestei fiinţe dumnezeieşti în trei persoane? În fiecare an sărbătorim acest mister şi parcă de fiecare dată trăim acelaşi sentiment de nesiguranţă, ne experimentăm limitele, neputinţa în faţa lui. Misterul Sfintei Treimi rămâne o piatră de încercare serioasă pentru orice creştin, dar şi pentru orice preot, în relaţia credinţă-intelect, în efortul de înţelegere a ceea ce se crede.

Mi-aduc aminte ce bucurie a intrat în casa noastră când tatăl meu a reuşit să achiziţioneze un televizor. Era bineînţeles alb-negru. Ce senzaţie! După mulţi ani după aşa-numita revoluţie din ’89, a intrat în casa noastră şi unul color. Din nou altă senzaţie. Cu siguranţă, ştiu marea majoritate dintre dumneavoastră cum se obţin imagini color, tehnică valabilă nu doar pentru imagini video, dar şi pentru fotografii. Iar cei care au o imprimantă color pot confirma faptul că toate culorile au la bază trei culori fundamentale (roş, albastru şi galben), din combinarea cărora se obţin celelalte nuanţe: din roş şi albastru se obţine violet, din roş şi galben obţinem portocaliul, din galben şi albastru obţinem verdele şi aşa mai departe, în funcţie de concentraţia culorilor din amestec.

Dintotdeauna oamenii s-a străduit să caute imagini cât mai potrivite pentru exprimarea acestui mister. Obţinerea unei imagini color armonizând cele trei culori de bază este pentru mine o asemănare frumoasă pentru Sfânta Treime. Nici una din cele trei culori nu-şi pierde din personalitate, din rol, armonizându-se perfect între ele, după cum toate cele trei persoane divine sunt Dumnezeu adevărat, persoane distincte ale Sfintei Treimi, întrucât Dumnezeu nu este compus din trei părticele, care se numesc Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, fiecare fiind o treime din Dumnezeu întreg.

De asemenea, dacă privim doar la una din cele trei persoane, omiţându-le pe celelalte două, lipseşte parcă ceva. Am putea spune, folosindu-ne de asemănarea noastră, că-i lipseşte ceva din varietatea, frumuseţea şi armonia întregului, din simfonia de culori a întregului, a bogăţiei şi plinătăţii absolute a lui Dumnezeu. Fiecare persoană a Sfintei Treimi este Dumnezeu, după cum toate cele trei persoane împreună sunt tot Dumnezeu, în comuniune perfectă. Am putea cumva spune că fiecare persoană dumnezeiască luată separat ar fi “Dumnezeu în alb-negru”, iar Treimea dumnezeiască ar fi “Dumnezeu în color”

E o imagine între atâtea altele, fără pretenţia de a epuiza sau cuprinde pe deplin misterul celebrat. Din contra, ne arată limita noastră umană: limba şi cuvintele noastre, modul nostru de gândire, chiar analogiile noastre sunt mult prea mici, pentru a-l cuprinde pe Dumnezeu.

De la întrebarea referitoare la misterul sfintei Treimi, aş dori însă să cobor la una mai la îndemână: ce anume înţelegem prin “a fi creştin”? Cine este “un bun creştin”? Acela care se roagă zilnic şi este evlavios, care se implică social, care vine în mod regulat la Sfânt Liturghie… care este pur şi simplul omenos, bun cu ceilalţi?

Se spune că locuitorii Irlandei, în sărbătoarea patronului lor, a sfântului Patriciu, îşi împodobesc casele şi magazinele cu flori de trifoi, ba chiar poartă şi la reverul hainei micuţa frunză de trifoi. Şi se spune că fac acest lucru în amintirea plantei de trifoi pe care ar fi folosit-o sfântul Patriciu într-una din predicile sale, pentru a vorbi despre Sfânta Treime: trei frunzuliţe egale într-o singură ramură; o singură natură şi trei persoane diferite. Să fie acesta un răspuns suficient?

Oricum, pentru fiecare răspuns, găsim cu siguranţă şi cealaltă faţetă. Evlavios poate fi şi acela care nici nu se uită la ceilalţi sau îi vorbeşte de rău, îi bârfeşte. Cel care merge la Sf. Liturghie nu este neapărat şi om, în adevăratul sens al cuvântului, cu ceilalţi, în situaţiile concrete ale cotidianului. Iar apoi “a fi om” ar trebui să caracterizeze orice persoană umană, indiferent dacă e creştin, musulman sau budist. Şi apoi însăşi viaţa celor ce se declară creştini e adesea prilej de scandal pentru toţi ceilalţi. Câte probleme nu există oare în familiile noastre creştine? Imediat poate spune careva: “Ia uite, aceia merg la biserică şi nu sunt mai buni ca alţii… e clar!”

Ce anume defineşte aşadar un creştin? La început creştin era acela care credea că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi creştinesc era tot ceea ce servea acestei credinţe. Astăzi i-am schimbat sensul: “creştini” sunt oamenii buni (zice-se!), indiferent ce sau în cine cred ei iar “creştinesc” este ceva făcut gratuit şi din toată inima. Aşadar poate fi considerat un bun creştin acela care se străduieşte la locul de muncă să-şi întreţină familia sau să-i ajute pe alţii, chiar dacă nu are nici un fel de relaţie cu Isus Cristos?

Astăzi se aude parcă asemenea unui refren fraza “poţi fi un bun creştin, chiar şi atunci când nu te rogi zilnic sau nu mergi în fiecare duminică la Liturghie”. Să fie într-adevăr aşa?! Sărbătoarea Sfintei Treimi aşează astăzi înaintea ochilor noştri semnificaţia adevărată a ceea ce înseamnă a fi creştin, ce a nume constituie un bun creştin: credinţa în dumnezeirea lui Isus Cristos, credinţa într-un Dumnezeu, care este în sine relaţie, şi recunoaşterea faptului că această credinţă a noastră nu este doar o învăţătură, o morală, ci o relaţie, este comuniune.

Sfânta Treime nu este aşadar doar un concept inedit, o noţiune ciudată, distinctivă pentru creştinism, ci o componentă de bază a credinţei noastre, care trebuie să se regăsească în practică. Tocmai aici este secretul: de misterul Sfintei Treimi nu trebuie să ne apropiem doar cu mintea, cu intelectul nostru. Credinţa în acest mister este un “ceva” care ar viza în primul rând inima şi viaţa concretă. În inima acestui mister nu se situează de fapt nimic altceva decât certitudinea că Dumnezeul nostru, înaintea de a ne pretinde să fie în relaţie, în comuniune cu noi, este primul care, în el însuşi, în persoanele sale, este relaţie şi comuniune. Noi nu cinstim doar un Dumnezeu care a creat viaţa, ci unul care este în sine viaţă şi care, şi aici ar trebui să ne bată inima şi mai tare, ne invită să ne împărtăşim din această comuniune de iubire cu el. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a spus la un moment dat în Mexic că “Dumnezeu este familie, iar noi trebuie să aparţinem acestei familii”.

Bine spunea Blaise Pascal: “Le coeur a ses raisons que la raison ne connaît pas” (inima are raţiunile ei pe care raţiunea însăşi nu le cunoaşte). De ce ar fi imposibil ca şi în acest caz inima să fie cea care dă impulsul corect, să fie cea care poate orienta în direcţia bună? E posibil ca ceea ce mintea nu poate pătrunde, să fie firesc de uşor pentru inimă de crezut. De ce nu? Şi mai ales dacă ne permitem pentru un moment luxul de a fi sinceri cu noi înşine, constatăm uşor, privind la noi şi la ceilalţi, cât de greu este să trăim în relaţie, să închegăm relaţii şi să experimentăm de facto, nu de iure, ce anume presupune a trăi în comuniune cu cineva, indiferent că e vorba de relaţia conjugală, de relaţiile din cadrul familiei, între părinţi şi copii, într-o asociaţie sau în comunităţi, în care în mod firesc nu suntem singuri.

Cum putem fi într-adevăr creştini ce mărturisesc în viaţa lor credinţa în Sfânta Treime?

“Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut”. Acesta e unicul răspuns. Doar aşa se poate înfăptui comuniunea, în aceasta constă adevărata comuniune: în ceea ce dăruim, oferim, dăm. Nu în ceea ce noi împlinim renunţând, spre exemplu, doar la o parte din ceea ce posedăm, puţin din timpul nostru, ci în ceea ce facem, urmând unicul model perfect de comuniune, Dumnezeu: în ceea ce realizăm dăruindu-ne total pe noi înşine. Nu e logica firească a omului de astăzi, nu e întâlnită la tot pasul, dar e singura modalitate de a înfăptui comuniunea, relaţia perfectă: a ne dărui total pe noi înşine, după cum a făcut însuşi Dumnezeu. De aceea are Dumnezeu tot dreptul să pretindă iubire/relaţie totală, perfectă, comuniunea cu noi, pentru că el însuşi le-a oferit în mod absolut, total mai întâi. Fără acest element, putem numi relaţiile pe care le construim oricum vrem noi (parteneriat, concubinaj, compromis, înţelegere, prietenie), dar nu comuniune, după modelul lui Dumnezeu Treime.

Se spune că exista un sătuc situat la poalele unui munte, care avea o particularitate: intemperiile vremii au sculptat într-una din stâncile sale un chip uriaş de om, care domina întreg peisaj, toate împrejurimile. În sat circula profeţia că se va naşte odată un om, al cărui chip va arăta precum stânca aceea sculptată de ploile şi vânturile trecute. Şi se mai spunea că acea persoană va reprezenta un mare binefăcător şi va face mult bine pentru locuitorii acelui sat.

A trăit odată un copilaş care, deja de la vârsta de şase ani, a fost marcat de această legendă care circula în sat. Chipul din stâncă îl fascina enorm. Ochii săi se înălţau adesea să privească acel chip şi se adânceau în privirea chipului din piatră. Adesea rămânea în faţa uşii casei sale, admirând îndelung chipul pe care stâncă îl dădea la iveală. Şi a crescut şi a devenit foarte iubit şi preţuit de consătenii săi, căci avea într-adevăr o inimă bună faţă de toţi oamenii, mai ales faţă de cei aflaţi în suferinţă. Într-o zi, pe când se afla în piaţă, unul din locuitorii satului a spus pentru prima oară că seamănă cu chipul din stâncă. Şi, spune povestea, a fost în timpul său un timp de pace şi un timp al omeniei. Aşa s-a împlinit vechea legendă.

Nu ştiu dacă chipul acelui om arăta precum chipul din stâncă sau invers, dar cert este că legenda s-a împlinit iar chipul rece din stâncă a prins viaţă în momentul în care faptele sale au fost cele ale personajului din legendă. Nu ştiu dacă am înţeles prea bine la nivel intelectual sau dacă vom reuşi să înţelegem pe deplin vreodată ce anume înseamnă misterul Sfintei Treimi în ea însăşi (Treimea imanentă), care se înfăţişează adesea ca o stană de piatră, ca un diamant ale creţi faţete nu vor fi niciodată îndelung admirate în bogăţia lor. Cert este însă că modul nostru de “a fi în relaţie” cu Dumnezeu şi cu ceilalţi ar trebui să dezvăluie că încercăm măcar să înţelegem misterul Sfintei Treimi care s-a revelat in istorie (Treimea economică) şi că facem eforturi să imităm logica iubirii care a determinat lucrarea ei de creaţie (înfăptuită de Tatăl), de răscumpărare (înfăptuită de Fiul) şi de sfinţire (înfăptuită de Duhul Sfânt),

Altfel spus, Dumnezeu a investit tot ce avea mai de preţ în relaţia sa cu noi. S-a investit pe sine însuşi. El l-a dat chiar la moarte pe fiul său preaiubit pentru noi. Noi de ce ne tragem înapoi? De ce avem reţineri? De fapt, ce altceva avem de pierdut, în afară de propria mândrie, de altfel fără sens? Modelul perfect există, lipseşte doar efortul de a-l imita.

A celebra misterul Sfintei Treimi este aşadar un lucru frumos, dar pierdut printre lucrurile comune pe care se pun praful, dacă nu trăim concret relaţia de comuniune la care ne invită modelul Sfintei Treimi. Să avem deci curajul să şi trăim ceea ce acum celebrăm!

pr. Claudiu Budău Ritul latin