Predici

Domnul s-a coborât din nor, s-a oprit aproape de Moise şi a rostit el însuşi numele său… spunând: “Iahve, Domnul Dumnezeu, este bun şi îndurător, încet la mânie, fidel şi plin de dragoste”. Moise s-a prosternat îndată la pământ şi a spus: “Dacă este adevărat, Doamne, că am aflat har înaintea ta, atunci mergi împreună cu noi… şi fă din noi un popor care să-ţi aparţină. (Ex 34,4-6.8-9)

În revelaţia pe care i-a făcut-o lui Moise, Dumnezeu i-a descoperit misterul cel mai profund al existenţei sale (mai profund chiar şi decât posibilitatea coexistenţei a trei persoane într-o singură fiinţă): că El este Iahve, adică Cel care singur poate spune că este; că acest este se concretizează (întrupează) în bunătate, îndurare, fidelitate, dragoste… pentru Moise, pentru poporul pe care şi l-a ales. Ajungând la această descoperire Moise exclamă (oricare dintre noi, însă, ar fi procedat la fel): Doamne, mergi împreună cu noi! şi Doamne, fă din noi un popor care să-ţi aparţină!

Abia atunci când facem experienţa peregrinării prin această lume înţelegem cât de mult avem nevoie de acest Tovarăş de drum, cât de mult avem nevoie ca bunătatea Lui, îndurarea Lui, fidelitatea Lui, dragostea Lui să devină trup şi să locuiască între noi.

Isus i-a spus lui Nicodim: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricene crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este osândit; dar cine nu crede este deja osândit, pentru că nu a crezut în Fiul unul-născut al lui Dumnezeu”. (In 3,16-18)

Citite prin prisma primei lecturi a acestei sărbători, cum să nu vedem în cele spuse de Isus în fragmentul evanghelic răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea lui Moise (şi a noastră)? Cum să nu vedem în dăruirea Fiului său unul-născut imensa iubire a lui Dumnezeu faţă de noi? Cum să nu înţelegem că prin trimiterea Fiului în lume Dumnezeu înfăptuieşte întruparea bunătăţii, îndurării, fidelităţii, dragostei, într-un cuvânt a mântuirii?

Rămâne ca această realitate înfăptuită de Tatăl, prin Fiul şi reactualizată astăzi pentru fiecare dintre noi prin Duhul Sfânt, să fie recunoscută, primită şi trăită prin credinţă. Ea singură, credinţa, ne permite accesul în această “familie” din care suntem chemaţi să facem parte. Or, începem deja să facem parte din această “familie” atunci când noi înşine devenim bunătate, îndurare, fidelitate, dragoste…

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin