Predici

Dumnezeu are un viitor

Astăzi este sărbătoarea recunoştinţei. Şi deci şi a memoriei. Nu poate fi recunoştinţă dacă nu este memorie. Creştinul nu “celebrează memoria” unei definiţii abstracte a lui Dumnezeu, a unei doctrine, a unei idei. “Celebrează memoria” faptelor săvârşite de Domnul său. “Celebrează memoria” unui fapt. Euharistia este un fapt. Este un Dumnezeu care se dăruieşte ca hrană pentru foamea noastră. Se oferă ca forţă pentru călătoria noastră. “Amintiţi-vă de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să-l parcurgi…”

Dumnezeu are un trecut, operează în istorie. Şi acest trecut, în Euharistie, devine prezent, este “astăzi”. Şi această istorie nu este numai istoria sa. Devine şi istoria mea. Eu sunt implicat în ea. Acel fapt mă priveşte. Acele opere (“măreţiile lui Dumnezeu”) contează pentru mine. Acele gesturi nu sunt consemnate într-o carte. Sunt scrise, întipărite zilnic în trupul meu şi în sângele meu. Mă hrănesc cu acţiunile lui Dumnezeu şi le asimilez. Nu este vorba de o memorie care deranjează, conservatoare, paralizantă. Euharistia este o memorie dinamică, deschisă, agilă, care transformă, care cere să facem lucruri noi, să ne implicăm în prezent.

Prin Euharistie, Dumnezeu are un prezent. Care este şi prezentul meu. Euharistia, în loc să ne împingă să repetăm, ne stimulează să inventăm, să facem gesturi nevăzute niciodată. Memoria euharistică este subversivă. Ne obligă să punem mereu totul în discuţie. Să creăm o ordine diferită în lume, în raporturile dintre persoane, în interiorul indivizilor. Să ne gândim să construim Biserica în mod surprinzător, original. Euharistia asigură un viitor. Fiecare dintre noi are un viitor euharistic. Trebuie să ne aşteptăm la oarecare surpriză din partea celui care cultivă acea memorie care răscoleşte şi transformă totul.

Euharistia este viitorul lui Dumnezeu în univers. Îndrăznesc să spun că este tinereţea lui Dumnezeu. Euharistia neutralizează procesul de îmbătrânire. A participa la Euharistie înseamnă a intra în starea tinereţii. Paradoxal, deci, memoria este sacramentul celor tineri. Euharistia, într-adevăr, învinge definitiv moartea şi ne deschide un viitor veşnic. “Cine mănâncă această pâine va trăi în veci”. Astăzi mulţumim pentru un trecut care devine actual şi ne deschide spre viitor. Sărbătoarea recunoştinţei. Pentru ceea ce El a făcut, şi… pentru ceea ce vom fi, fără a uita desigur prezentul.

Balanţa dezechilibrată

Nu. Nu suntem buni, cei mai meritoşi. Astăzi ne recunoaştem păcătoşi. Mărturisim slăbiciunile noastre, greşelile noastre, oboselile şi nedreptăţile, mizeriile, vinovăţiile, dezertările şi neîmplinirile noastre. Euharistia nu este un premiu. Nimeni dintre noi nu “merită” Euharistia. Trebuie să avem o doză discretă de prezumţie pentru a declara că primim Sfânta Împărtăşanie pentru că ne simţim în regulă, am împlinit datoria noastră, ne-am comportat ireproşabil. Dimpotrivă, a întinde mâinile spre acea Pâine înseamnă să ne recunoaştem slabi, bolnavi, incapabili, nevoiaşi. A apropia buzele de acel potir înseamnă a admite că avem nevoie de purificare. Nu ne simţim de fapt în regulă. Ne simţim, dimpotrivă, iertaţi, împăcaţi, iubiţi, în ciuda mizeriilor noastre.

Suntem primiţi pentru că ne recunoaştem “nedemni”. A se apropia de banchetul euharistic înseamnă a merge să primeşti îmbrăţişarea milostivirii Domnului. Eu trăiesc, răsuflu, încep să merg, datorită memoriei acelei îmbrăţişări care mă reînnoieşte zilnic. Eu stau în picioare datorită acelei îmbrăţişări. Paul spună că acolo unde s-a înmulţit păcatul, s-a înmulţit şi mai mult harul (Rom. 5,20). Într-adevăr este ciudat acel bilanţ. Talerele nu mai sunt în echilibru. În ciuda apăsării relelor pe care noi le aruncăm pe unul din ele, celălalt taler are o mai mare greutate pentru că intervine Dumnezeu. Euharistia, adică bilanţul se echilibrează mereu din partea milostivirii lui Dumnezeu.

O logică păguboasă

Şi să nu vorbim despre triumf, vă rog. Logica din care se naşte Euharistia este aceeaşi cu a crucii. Adică o logică păguboasă.

Pe Calvar Cristos nu este desigur victorios, cel puţin în felul în care suntem noi obişnuiţi să gândim. Cea mai mare operă a lui Dumnezeu, acţiunea sa cea mai senzaţională, chiar crucea, apare în ochii lumii ca un dezastru, un scandal, o ruşine. Când Dumnezeu intervine în istorie, nu o face cu forţa şi desfăşurarea mijloacelor celor puternici ai pământului. Dimpotrivă, renunţă la putere. Şi pe câmpul de bătălie îl lasă pe Fiul său, care refuză să se lupte, să recurgă la forţă, ba chiar să se apere.

Credinţa euharistică, de aceea, celebrează memoria unei înfrângeri şi nu a unei victorii. Mai precis: “dintr-o înfrângere poate să prindă rădăcini şi poate să dea rod sămânţa unei iubiri şi a unei speranţe. Mulţi au învins, în toate acele feluri pe care le cunoaştem bine: numai Isus a învins pe lemnul crucii. De această victorie-înfrângere specială îşi aminteşte cel credincios în credinţă” (F. Gentiloni).

Practica euharistică trebuie să dezvolte în noi o mentalitate păguboasă, să favorizeze acele alegeri costisitoare care nu asigură automat şi îndată succesul şi rezultatele. Micimea şi nu măreţia. Slujirea şi nu cucerirea. Dăruirea dezinteresată şi nu privilegiile şi onorurile. Ascunderea şi nu exteriorizarea. O prezenţă discretă care determină maturizări lente, şi nu acapararea puterii şi acţiunile fulgerătoare. Oferirea fără condiţii şi nu cu pretenţii. Speranţa stăruitoare şi nu aprecieri cantitative. Muncă obscură şi nu reprezentaţii spectaculoase.

Euharistia implică şi capacitatea de a se pierde, de a dispare, o voinţă de dăruire, o fidelitate “până la sfârşit”, în ciuda trădării, a abandonului, a refuzului, a singurătăţii, a nopţii, a complotului, a prevalării forţelor răului coalizate pentru a distruge acel germen lipsit de apărare. Euharistia, ca şi crucea, nu poate fi o probă de forţă. Ci numai o probă de slăbiciune. Mai bine: un pariu pus pe slăbiciune. Iubirea nu are nevoie de forţă. Pentru a se dovedi mai puternică, aşa cum este într-adevăr, iubirea nu se poate afirma decât în slăbiciune.

Cel evlavios nu este numai un evlavios

Se poate întreba, atunci, cine este evlavios faţă de Sf. Euharistie. Nu este problema numai de practici, tăcere, reculegere, expuneri frecvente şi prelungite ale Preasfântului Sacrament, ore de adoraţie, celebrări de ispăşire, binecuvântări euharistice care încheie, solemn, orice tip de celebrare. Cel evlavios faţă de Euharistie este consumat de fraternitate, împărtăşire, unire (“pentru că este numai o pâine, noi, deşi suntem mulţi, suntem un trup”), un făcător de pace, un pasionat de dreptate. Un evlavios faţă de Euharistie este unul capabil de iertare, solidaritate, respect, toleranţă, acceptare a diversităţii.

Este un păzitor gelos al demnităţii şi sacralităţii fraţilor, faţă de oricare frate, care nu profanează niciodată nici cu gesturile nici cu cuvintele. Cel evlavios faţă de Euharistie se poate recunoaşte nu prin mâinile împreunate, ci cu mânecile suflecate. Şi, natural, cu inima nechircită, neîncreţită, ci dilatată, sensibilă, vulnerabilă. Cel evlavios faţă de Euharistie nu poate pur şi simplu să arate bătăturile de la genunchi. Trebuie să arate dispariţia durităţilor provocate de egoism şi indiferenţă, căderea crustelor individualismului, zdrobirea barierelor de separare. Cel evlavios faţă de Euharistie nu se distinge prin suspine, plângeri sau invocaţii, ci prin implicarea concretă în favoarea comuniunii între oameni. Dacă este un parfum caracteristic al Euharistiei, nu este desigur cel al tămâiei, ci cel, pătrunzător, al omeniei. Vai dacă Euharistia pierde (chiar absorbit de fumul lumânărilor) gustul său inconfundabil de pâine.

Câte procesiuni?

Sunt din aceia care contestă procesiunile, inclusiv cea de astăzi. Prezintă motive, dacă se referă la un anumit “mod” de participare, care micşorează credinţa în loc s-o mărturisească, o pune la grea încercare în loc s-o susţină. Câtă “vizibilitate” şi cât este de opacă şi deranjantă o ştim deja. Anumite semne sunt lucrurile cele mai neînsemnate care se pot întâlni. Totuşi aceasta este o falsă problemă. Fie că vrem sau nu, procesiunea euharistică se desfăşoară în toate zilele, chiar dacă în formă discretă, aproape clandestină. Şi se desfăşoară, evident, în biserică. Cine participă la Euharistie nu poate să nu “iasă” în procesiune. Să poarte, să manifeste, să declare, să schimbe.

În special din cauza Euharistiei, credinţa nu este o problemă privată, chestiune de egoism confortabil, un climat pietist. Euharistia este un tărâm deschis, o provocare a străzii, întâlnire cu mizeriile, ameninţare pentru situaţiile de nedreptate, voinţă de transformare a realităţii apăsătoare, înfrângerea fricii. Euharistia determină criza unei religiozităţi de faţadă, inofensive, liniştitoare, care multiplică şi alimentează tradiţii golite în loc să creeze puternice tensiuni ideale. Euharistia nu este o problemă de sentiment, ci de implicare totală a persoanei. Este un “mulţumesc” şoptit în mijlocul răstignirilor, al suferinţelor, sfâşierilor, contradicţiilor, şi care se traduce printr-un “a-şi face de lucru”. Un “mulţumesc” aruncat în faţa nopţii care pretinde că ne înghite, şi care devine lumină de speranţă.

Da, în fiecare zi are loc procesiunea euharistică. Pe timp de soare sau furtună. Cald sau frig. Când este senin sau nori. În fiecare zi este necesar să “ieşim”. Nu pentru a face paradă. Ci pentru a ne face să înţelegem că am fost cuprinşi, recrutaţi pentru acţiuni de o mare valoare şi care se referă la toţi. Nu putem, nu vrem să ne sustragem. Suntem “înăuntru”. Şi deci suntem împinşi să ieşim “afară”, în public, să riscăm credinţa, inima. Ne-a fost încredinţat un vis. Şi este visul lui Dumnezeu în privinţa lumii. Euharistia constituie proba “posibilităţii” acestui vis. Să ne iertaţi, fraţilor, dacă nu reuşim întotdeauna. Dar vă promitem că vom mai încerca.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin