Predici

Cum trebuie vorbit

Predicatorul, astăzi, ar trebui să vorbească cu chipul transfigurat de lumină. Sau să adopte limbajul misticilor. Sau să se exprime prin tăcere. Sau să împrumute culorile lui Andrej Rublev. Numai aşa ar reuşi să se facă înţeles că nu este vorba de un adevăr greu şi confuz, ci de un mister care ne face să trăim. Că Preasfânta Treime nu ne îndepărtează de Dumnezeu, nu-l aşează într-o îndepărtare inaccesibilă, ci dimpotrivă îl face apropiat, intim. Bucuria de a descoperi că credinţa mea nu este întemeiată pe idei, ci pe Persoane în comuniune între ele. “La început” nu este un Dumnezeu solitar. “la început” este comuniunea. Dumnezeu este comuniune. Dumnezeu este unitate în diversitate. Este unirea diversităţii.

Surpriza de a constata că Treimea este şi o lumină proiectată asupra omului. Îmi descoperă cine sunt eu (gândit, creat, iubit, “inspirat” de Dumnezeu, locuit de “suflul” datorită căruia sunt o fiinţă vie). Poate, până acum, încercarea de apropiere nu a fost cea justă. S-a început totdeauna punând în funcţie creierul, activând mintea, încercând să desluşim cu idei, formule, imagini, termeni (persoană, natură, substanţă, ipostază, …). În schimb trebuie să începem cu tăcerea extatică, adoraţie, contemplaţie. Şi apoi experienţa. Dumnezeu trebuie să devină “sensibil la inimă”, datorită sensibilităţii deosebite comunicată de Duhul Sfânt. Deci laude, cântec, poezie.

La sfârşit şi raţiunii îi va fi permis să se exprime cu câteva bâlbâieli. Dar “majoritatea” va rămâne mereu în afara sferei inteligenţei, şi “rezistent” pentru limbaj (cuvintele adesea reuşesc să ascundă mai degrabă decât să descopere). Deci, mai întâi credinţa şi apoi raţionamentul. Mai întâi doxologia (lauda) şi apoi teologia speculativă. Mai întâi acceptarea totală a inimii şi apoi explicaţia (totuşi mereu inadecvată). Mai întâi rugăciunea şi apoi cercetarea. Şi în timpul şi după cercetare tot rugăciunea. Şi totdeauna tăcerea reverenţioasă.

“Lui Dumnezeu îi dăm slavă prin tăcere, nu pentru că nu avem nimic de zis sau de cercetat în privinţa sa, ci pentru că dobândim conştiinţa că rămânem totdeauna dincoace de înţelegerea sa adecvată” (Toma de Aquino). Pe măsură ce misterul a copleşit inima noastră, a înflăcărat-o, cuvintele se sting în mod inevitabil pe buzele noastre, gândurile – prea deranjante – vor dispărea din minte, pentru a lăsa loc numai minunii, în timp ce genunchii se îndoaie pentru adoraţie.

Amin poate să fie suficient

Şi dacă este necesar să mişcăm buzele, va fi suficient un cuvânt: amin. Amin este cuvântul decisiv al celui credincios şi al celui care se roagă. A spune amin înseamnă a crede. Amin este ceva solid, care dă încredere, are valoare. Cel credincios nu găseşte în sine siguranţa. Nu este înfiptă ca o stâncă. Aş spune, de-a dreptul, că simte mereu că-i fuge pământul de sub picioare (terenul raţionalităţii). Şi atunci are curajul să facă saltul fatidic. Şi se prinde cu putere, de cealaltă extremitate, de amin.

Dumnezeu este amin. Cu amin cel credincios se desprinde de sine, de propriile ezitări şi frici, şi chiar de propriile siguranţe şi prezumţii, pentru a se încredinţa, a se încrede numai în Dumnezeu, să dispară în proiectul său (care este unicul fel de “a se regăsi”). Nu. Creştinul nu se va izbi împotriva misterului, după o expresie prea mult folosită. Mai degrabă este învăluit, cuprins de mister. Treimea nu este o ghicitoare. Sunt braţele lui Dumnezeu Întreit care îl primesc pe cel care a ştiut să spună Amin fără pretenţia de a înţelege.

A crede în Sfânta Treime nu înseamnă a te găsi într-o încăpere întunecată, prevăzută cu cărţi impunătoare. Înseamnă să ne regăsim uniţi, în lumina uimitoare şi în afecţiunea celor Trei Persoane, cu toate fiinţele creaţiei. Înseamnă a experimenta viaţa, iubirea, plinătatea. Înseamnă a sosi în sfârşit la Tatăl, în calitate de fii, graţie acţiunii “mântuitoare” a Fiului şi forţei transformatoare a Duhului Sfânt. Sărbătoarea Preasfintei Treimi, atunci, nu trebuie să ne intimideze, nici să nu ne provoace jenă. Constituie, în schimb, o invitaţie la bucurie, la cânt, la laudă, la dans. O anticipare la ceea ce vom face şi vom fi în veşnicie.

Dumnezeu se trădează cu numele

Ar fi interesant să observăm faţa lui Nicodim, personaj respectabil, împlinit, în timp ce asculta acele cuvinte care descopereau cel mai mare secret: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut…” El se gândea că a crede ar însemna sporirea propriului bagaj cultural, adăugarea de noi idei, chiar complicate, primirea altor dogme. În schimb descoperă că a avea credinţă înseamnă a crede în iubire. A crede în Fiul care descoperă iubirea Tatălui, în Duhul Sfânt care “revarsă” acea iubire asupra lumii întregi. Descoperă că în Dumnezeu totul este dăruire reciprocă, schimb, participare, iubire fără margini, relaţie, mişcare spre altul.

Textul din Exod (prima lectură) înregistrează, în schimb, relaţia lui Moise în faţa manifestării uimitoare a lui Dumnezeu: “…s-a aplecat în grabă până la pământ şi s-a prosternat…” Deci, după adoraţie, descoperă imediat secretul care i-a fost comunicat. Îl prinde pe Dumnezeu în vorbă, îndreaptă revelaţia în avantajul poporului “său” care s-a pătat cu o vină mare.

El ceruse să vadă chipul lui Dumnezeu. A fost refuzat. A putut să-l zărească, în trecere, numai din spate. Şi-a proclamat totuşi numele: “Domnul, Domnul, Dumnezeu milostiv şi îndurător, încet la mânie şi bogat har şi fidelitate”.

Moise, prin intermediul numelui, “vede” chipul adevărat al lui Dumnezeu. Acela este chipul pe care Dumnezeu îl prezintă omului. Da, Dumnezeu îndreaptă spre om un chip care spune milostivire, compasiune, iubire fidelă, iertare, răbdare infinită… Dumnezeu s-a trădat. Pronunţând propriul nume, a permis omului să contemple chipul său. Moise, într-un anumit sens, l-a surprins pe Dumnezeu din spate. Şi Dumnezeu s-a “întors”…

Duhul Sfânt însărcinat să “ne dezlege”

La Liturghie, una din formele de salut este cea trinitară pe care o găsim în a doua lectură de astăzi, şi care încheie scrisoarea Sfântului Paul adresată credincioşilor din Corint: “Harul Domnului Isus Cristos, iubirea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi”. Putem să ne întrebăm ce înseamnă, concret, pentru un creştin, împărtăşirea Duhului Sfânt. În loc să schiţăm o tratare sau o descriere teoretică, aş vrea să risc o senzaţie.

Bănuiesc, de fapt, că un credincios care comunică, este în contact strâns cu Duhul Sfânt, sfârşeşte prin “a fi dezlegat”. În secvenţa închinată Duhului Sfânt, în ziua de Rusalii, implorăm: “Îndoaie ceea ce este rigid”. Duritatea nu este numai cea a inimii, nu este numai refuzul încăpăţânat de a crede, stăruinţa în rău. Duritatea nu este numai lipsa de docilitate. Poate fi…exces de docilitate, aşa încât să devenim rigizi, nemişcaţi, reci, inflexibili (inflexibilitatea este împotriva Duhului, care vrea dimpotrivă “să îndoaie”!)

Am impresia că astăzi, în Biserică, este un exces de rigiditate şi de “inflexibilitate” (şi nu mă refer pur şi simplu la tărâmul disciplinar, sau moral, sau doctrinal). În loc să fie mişcaţi de Duhul Sfânt, unii indivizi par blocaţi, fixaţi definitiv în atitudini statice, ca anumite statui descoperite în săpăturile din Pompei, Ercolano şi Aplonti. Nu trebuie să ne mirăm. Când lipseşte “suflarea” de la începuturi, lutul se întăreşte fără a primi viaţa, mişcarea. Suntem rigizi, ţepeni, solemni. Fără Duhul Sfânt, viaţa este sufocată, amorţită.

Şi iată-i, inexpresivi, înţepeniţi, incapabili de a ne curăţa cu un râs eliberator, să săltăm pe pajiştea fragedă a lumii. Spontaneitatea, naturaleţea ţinute în frâu de cenzuri, convenienţe, de oportunism, de obiceiuri, de falsitate. Preocupaţi să salveze faţa (acea faţă fardată de seriozitate!), nu observă că pierd sufletul. Şi mă gândesc şi la anumite adunări liturgice asupra cărora planează, fără a trezi cea mai mică vibraţie, cea mai mică tresăltare, freamăt, tresărire, acea urare: “…împărtăşirea Duhului Sfânt”.

Chipuri stinse, de nepătruns, personaje imobile, aproape mumificate (înăuntru şi afară), expresii…emoţionante, modestie forţată. A spus, un călugăr, că a ne ruga înseamnă “a se dezlega”. Eu aş adăuga: a se lăsa dezlegaţi de Duhul Sfânt (“înmoaie ceea ce este rigid”). Toţi avem nevoie să ne rugăm Duhului Sfânt, adică să ne lăsăm dezlegaţi. Păcătuim prin rigiditate.

Avem capul întors numai într-o parte (raţionalitatea, calculul,în locul aşteptării, al minunii, al speranţei, al dărniciei). Blocaţi de o mască a severităţii. Cu mâinile chircite, în loc să fie întinse spre a primi darul. Picioarele care aleargă în toate direcţiile, mai puţin spre cea a iubirii, prieteniei, a păcii. Da, trebuie să ne rugăm, adică trebuie să ne eliberăm. A ne vindeca de acea malformaţie care este ipocrizia. A ne elibera înseamnă a deveni spontani, agili, creativi. A ne elibera înseamnă a abandona uscăciunea, lipsa de umanitate, şi de a regăsi tandreţea.

“Celebranţi” împiedicaţi, încurcaţi, controlaţi: nu va veni niciodată decizia să ne dăm învinşi de împărtăşirea Duhului, care îndoaie, frânge, înmoaie duritatea noastră, ne îmblânzeşte, ne umanizează, ne face uşori, dezinvolţi, degajaţi, “comunicativi”… aş îndrăzni să spun chiar un pic impertinenţi?

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin