Predici

“Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Şi orice faceţi cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi în numele Domnului Isus, şi mulţumiţi prin el lui Dumnezeu Tatăl (Col 3,16-17).

Îndată după descoperirea Americii (Cristofor Columb atinge coastele Americii 1492) în Europa ajunge zvonul că acolo sunt mari bogăţii, în special aur. Atunci, un general spaniol, numi Pizzaro, cu 170 de oameni bine înarmaţi au mers în lumea nouă s-o cucerească şi să se îmbogăţească. După ce au mers săptămâni şi luni în şir, fără să găsească bogăţiile râvnite, soldaţilor le-a slăbit speranţa şi erau gata să se revolte. Pizzaro i-a adunat în faţa sa, şi-a scos sabia şi cu vârful ei a tras pe nisip, de la răsărit spre apus, o linie şi, arătând cu sabia spre nord, a zis: “Cine vrea să rămână aici, acela va avea linişte, nu va mai înfrunta primejdii, dar nu se va bucura nici de bogăţii şi nici de glorie”. Apoi a arătat spre sud şi a zis: “Acolo ne aşteaptă bogăţii şi slavă. Cine vrea, să vină după mine!”. L-au urmat doar vreo doisprezece oameni. Pizzaro, urmat numai de câţiva, nu peste mult timp a găsit ceea ce a dorit.

Isus ne invită să-l urmăm şi ne asigură că ne vom îmbogăţi cu iubirea divină, care se vădeşte în fiinţa sa prin blândeţe şi smerenie. În pedagogia sa divină, Isus ne adresează invitaţia prin mai multe paradoxuri (opinii contrare opiniilor comune şi care se pot demonstra); paradoxuri pe care le-am întâlnit mai ales în prima lectură (Zah 9,9-10).

Iată, primul paradox: Isus mulţumeşte Tatălui: “Te preamăresc pe Tine, Părinte, stăpânul Cerului şi al pământului, că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici”. În limba ebraică nu există cuvântul mulţumesc. Când cineva face bine unui semit, acesta îl “măreşte” pe om şi-l “preamăreşte” pe Creator pentru binele făcut.

Adevărul, “ascuns” unora şi “revelat” altora, este: “cunoaşterea misterului lui Dumnezeu” – Cristos – “în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Col 2,3).

Oare Cristos n-a venit să-i mântuiască pe toţi oamenii? În acest caz cei numiţi “înţelepţi şi pricepuţi”, dacă Tatăl le-a ascuns adevărul mântuirii, ei nu au nici o vină că nu ajung la cunoaşterea lui Cristos. Cei săraci au vreun merit, că Dumnezeu le-a revelat? Este Dumnezeu constrâns de sărăcia lor? Desigur că nu. Urmează că înţelepţii n-au vină şi săracii n-au nici un merit. Atunci, cum se demonstrează paradoxul?

În realitate, o ştim, Dumnezeu vrea mântuirea tuturor (cf. 1Tim 2,4), dar cei care se cred “înţelepţi” (raţionaliştii) fac adesea ineficace şi zădărnicesc descoperirile divine. Cei “pricepuţi şi înţelepţi”, despre care ne vorbeşte Isus, sunt învăţătorii religioşi ai timpului: scribii, cărturarii, fariseii, arhiereii… adică toţi cunoscătorii Legii şi toţi manipulatorii abili ai tradiţiilor strămoşeşti. Având cunoaşterea Legii, ei devin asupritori în numele Legii şi impun poveri grele pe umerii celor săraci şi ignoranţi, dar pe care ei nu le ating nici cu degetul cel mic (cf. Lc 11,46). Isus, din contra, cheamă la sine pe cei obosiţi şi împovăraţi. Şi Isus impune un “jug” şi o povară, dar jugul său este dulce şi povară sa “uşoară”. Este, oare, Isus mai puţin exigent şi morala sa mai permisivă? Nu, dar Isus însuşi îl ajută – “Eu vă voi da” – pune umărul la greu pentru cei care îl ascultă. El este primul dintre săraci, dintre cei umili, dintre cei simpli care a înţeles să-i ajute pe toţi aceştia, nu cu vorbe, ci intrând “în pielea lor”, cum se spune: “El, care din fire este Dumnezeu… s-a despuiat pe sine însuşi, a luat fire de sclav şi s-a făcut de o asemănare cu oamenii” (Fap 2,6-7); el este primul care ia crucea pe umeri: adică el este “aproapele” (samariteanul milostiv) care face suportabilă şi uşoară crucea celui care îl urmează. Stă în pedagogia divină de a alege lucrurile cele mici, ca să realizeze lucruri mari, de a alege “nimicul” spre a crea o lume nouă. Dacă grecii din Corint se arătau dornici de daruri mari şi carisme răsunătoare, mari admiratori ai înţelepciunii lumeşti, sfântul apostol Paul îi avertizează: “Luaţi seama, mai degrabă, la chemarea voastră, fraţilor: nu sunt mulţi între voi înţelepţi după trup, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi nobili. Dar Dumnezeu a ales ceea ce este nebunie în lume spre a da de ruşine pe cei înţelepţi, Dumnezeu a ales ceea ce este slab în lume spre a da de ruşine pe cei puternici, Dumnezeu a ales ceea ce în lume este fără valoare şi dispreţuit şi ceea ce nu-i nimic spre a duce la nimic pe cele ce sunt, ca nici un om să nu se poată preamări pe sine în faţa lui Dumnezeu” (1Cor 1,26-29).

Sigur, Isus a voit să spună că cei săraci, ultimii şi marginalizaţii sunt în condiţie ideală ca să primească mesajul său de libertate, dar şi ei au trebuinţă, ca să-l poată trăi, de a trece prin procesul de eliberare pascală: prin botez, înmormântaţi în moarte cu Cristos, să învie la o viaţă nouă. Apoi, capacitatea de a primi mesajul evanghelic, ce-i drept, se leagă de o anumită libertate care decurge din a nu poseda, dar faptul în sine de a nu poseda nu dă naştere în mod spontan la cunoaşterea evanghelică. Cei săraci au capacitatea “sufletului gol”, a “nimicului”, care îi fac disponibili pentru speranţă la auzul cuvântului divin, pe când cei bogaţi au sufletul plin de sine, plin de cele materiale în care şi-au pus speranţa şi şi-au realizat-o. De aceea cuvântul lui Dumnezeu parcă nu le mai spune nimic… (cf. Messale dell’Assamblea Cristiana, Festivo, Torino 1980, p. 691-692). Un exemplu grăitor în această privinţă ne sunt păstorii de la Betleem, care s-au arătat atât de disponibili la vestea îngerului de a merge la iesle, spre a-l vedea pe Prunc, fiindcă vegheau, păzeau turmele, oile nu erau ale lor şi de aceea vestea le-a dat o speranţă. Faptul că magii s-au arătat la cei bogaţi, vrea să ne spună că Dumnezeu îşi trimite mesagerii săi la toată fiinţa omenească, dar cei bogaţi nu se deranjează să meargă şi să caute, se mulţumesc să trimită pe alţii să spioneze şi să-şi facă planuri viclene, fiindcă speranţa lor realizată – bogăţiile şi plăcerile – pare ameninţată; de aceea caută să şi-o consolideze prin crimă şi moarte.

Isus preamăreşte pe Tatăl pentru realizarea planului său de mântuire a oamenilor, fiindcă, cu tot non-sensul – discordia şi absurdul – care stă la baza lumii (nedreptăţi între săraci şi bogaţi, războaie între naţiuni, revolte în sânul naţiunilor), “odihna”, adică pacea, nu-i un cuvânt gol, este o opţiune fundamentală care tinde să se afirme tot mai mult, în ciuda egoismului separatist. Oamenii simt tot mai mult că nu pot supravieţui individual, nici ca inşi şi nici ca naţiuni închise în sine. Concordia universală se impune tot mai mult pe zi ce trece. Biserica lui Cristos, biserica celor săraci, disponibili pentru cuvântul său plin de speranţă, este “fiica Sionului” şi are menirea să fie conştiinţa vie a lumii că numai în Cristos îşi pot găsi toate neamurile odihna, pacea.

Regele mesianic, al cărui “imperiu se va întinde de la o mare la alta”, adică până la marginile pământului (Lectura I), apare descris ca smerit şi neajutorat, călărind un măgăruş şi nu pe un cal aprig în luptă. “Apariţia” sa nu-i strălucitoare şi triumfală, ca a unui rege care se întoarce biruitor, urmat de coloana infinită a prizonierilor de război. El este regele păcii, care sfărâmă insignele şi instrumentele de luptă. Persoana sa şi programul de lucru amintesc mai degrabă de chipul servitorului lui Iahve care, după cum citim în Isaia 42,1-4, se prezintă ca model al “săracilor lui Iahve”. Este paradoxul unui rege umil şi totuşi stăpân al lumii. Ne reaminteşte, fără nici un dubiu, de Isus care, în ziua de Florii, şi-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim ca un rege aducător de pace, călărind pe o simplă măgăriţă (cf. Lc 19,35).

Sfântul apostol Paul, cu învăţătura sa ne arată că nu suntem datori cărnii, ca să trăim după carne (Lectura a II-a: Rom 8,9.11-13), nu condamnă trupul, ca şi cum ar fi rău şi ar veni de la diavol sau ar duce la diavol, ci vrea să ne spună două lucruri importante: 1) dacă nu ne străduim să ne spiritualizăm trupul, să-i redăm frumuseţea cerească, de asemănare cu Creatorul prin adevărul şi binele existenţei, vom sfârşi prin materializarea sufletului, lipsindu-l de odihna vieţii veşnice şi 2) noi suntem datori sufletului lui Cristos care şi-a înviat trupul şi ne-a adus speranţa învierii noastre… Datoria noastră este să-l urmăm; cu atât mai mult cu cât Isus ne ajută cu harul Duhului Sfânt ca să trăim, ne dă harul smereniei care ne înalţă şi ne face “părtaşi ai naturii divine” (2Pt 1,4).

pr. Anton Dancă Ritul latin