Predici

Accentul rugăciunii de la începutul sfintei Liturghii de azi cade pe cuvintele: “Dumnezeule… prin puterea şi călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice!” Aceste cuvinte arată că împărăţia lui Dumnezeu nu-i comoara, mărgăritarul sau peştii buni, ci acţiunea de a căuta, vinde, cumpăra, de a scoate mereu cele noi şi cele vechi.

Atât Ioan Botezătorul, cât şi Isus, îşi încep activitatea publică prin cuvintele: “Convertiţi-vă, căci Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Mt 3,2;4,17). Însăşi acţiunea lor constituia începutul împărăţiei. Pentru aceasta spunea Isus: “Dacă eu scot demonii cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru” (Mt 12,28; Lc 17,21). Că Împărăţia lui Dumnezeu este acţiune, viaţă, a înţeles-o cel mai bine sfântul apostol Paul, el spune: “Împărăţia lui Dumnezeu nu constă în mâncare ori băutură, ci în dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Cine îi slujeşte lui Cristos în acest fel (făcând dreptate şi pace), îi este plăcut lui Dumnezeu şi cu trecere la oameni” (Rom 14,17-18) şi: “Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în fapte” (1Cor 4,20).

Lecturile de azi ne arată că Împărăţia lui Dumnezeu este deschisă pentru toţi oamenii, fiindcă toţi sunt capabili de acţiune, de convertire.

Comoara ascunsă în ogor cuprinde chemarea la împărăţie a agricultorilor şi păstorilor care îşi desfăşoară activitatea pe câmp; piatra (perla) de mare preţ cuprinde chemarea adresată de Dumnezeu negustorilor, care îşi desfăşoară activitatea în comerţ; năvodul plin cu peşti buni şi răi cuprinde în sine chemarea la împărăţie a celor care îşi desfăşoară activitatea în pescuit. Ţăranul cumpără pământ cu bucurie, sperând într-o recoltă bogată; negustorul cutreieră ţări şi mări cu bucurie, sperând într-un câştig cât mai substanţial; pescarul aruncă mreaja cu bucurie, sperând într-o cantitate cât mai mare de peşti…

Dar orice bucurie păleşte în faţa bucuriei izvorâtă din acţiunea de a descoperi Împărăţia lui Dumnezeu. Aş vrea să ilustrez acest adevăr printr-un exemplu. Un om bogat asista la o predică despre Paradis, despre Împărăţia deplină şi veşnică a lui Dumnezeu. După terminarea Liturghiei a venit să-l felicite pe predicator, zicându-i: “Aţi vorbit minunat despre Rai, dar un singur lucru aţi omis, nu aţi specificat unde este Paradisul”. Preotul i-a spus: “Vezi, peste drum de biserică este o căsuţă. În ea se află o văduvă sărmană, bolnavă, cu trei copii. Soţul i-a murit în război. Ajut-o cu ce te lasă inima şi apoi vino şi-ţi voi spune unde este Împărăţia lui Dumnezeu!”. Omul bogat a luat de toate: alimente, medicamente, îmbrăcăminte pentru copii etc. Intrând în casă, a început să-şi desfacă darurile. Văduva a început să plângă. Copiii au întrebat-o: “Mămică, de ce plângi? Nu cumva acesta este tăticul întors din război?” Şi, fără să mai aştepte răspunsul, l-au înconjurat pe musafirul bogat şi au început să-i sărute mâinile şi să-i spună printre lacrimi de bucurie: “Tăticule, cât de mult te-am aşteptat! Mulţumim lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos la noi!”. Plin de emoţie şi bucurie, omul le-a spus: “Nu sunt eu tăticul vostru, dar vă făgăduiesc: de azi înainte voi avea grijă de voi ca un adevărat tată!”. Apoi s-a întors la paroh şi i-a spus: “Părinte, nu mai este necesar să-mi spuneţi unde este Raiul, l-am aflat: este în inima mea”. Iată, adeverirea cuvintelor lui Isus despre cărturarul învăţat în ale Impărăţiei cerurilor, cum este “asemenea gospodarului, care scoate din comoara sa cele noi şi cele vechi”, cum îşi găseşte bucuria în acţiunea de a scoate şi de a da, cum se foloseşte de cele pământeşti pentru a câştiga cele cereşti.

Este o mare eroare pe care o săvârşesc mulţi creştini crezând că Împărăţia lui Dumnezeu este Biserica şi dacă fac parte din Biserică pot sta mulţumiţi că şi-au asigurat fericirea veşnică. Este adevărat: caracteristicile împărăţiei lui Dumnezeu şi ale Bisericii apar strict legate între ele, dar nu exprimă aceeaşi realitate. În perspectiva împlinirii din urmă (parusie), Biserica coincide în adevăr cu Împărăţia lui Dumnezeu, dar în realitatea sa istorică şi sociologică de pe pământ, Biserica apare numai ca terenul privilegiat în sânul căreia Împărăţia se clădeşte încetul cu încetul sub acţiunea Duhului Sfânt, adică numai acea acţiune umană devine izvor de bucurie deplină care este făcută sub acţiunea Duhului Sfânt. Împărăţia lui Dumnezeu este deja prezentă, activitatea însă este ca în sămânţă. Este necesar ca să crească. Ioan Botezătorul a început-o şi Isus a desăvârşit-o ca model, dar ea trebuie, prin acţiunea fiecărui credincios, să se extindă pe toată faţa pământului, punând în evidenţă valorile creştine, dintre care, cea mai mare, adevărata perlă a Noului Testament, este învierea din morţi.

În cea de-a doua lectură (Rom 8,28-38), sfântul apostol Paul insistă asupra acestei probleme: învierea din urmă. Ea este dovada iubirii lui Dumnezeu şi la înviere se poate ajunge numai prin iubire. Celui care cheamă cu iubire, trebuie să i se răspundă cu iubire. Motorul oricărei acţiuni trebuie să fie iubirea. Învierea este acţiunea de trecere de la moarte la viaţă şi ea trebuie realizată printr-o simbioză perfectă de iubire divino-umană, ca în Isus Cristos, ca între Cristos şi Biserică. Numai această simbioză de iubire cheamă, predestinează, mântuieşte şi glorifică pe cei care doresc şi se străduiesc să fie asemenea lui Cristos…

Biograful lui Solomon, în prima lectură (1Reg 3,5.7-12), îl zugrăveşte pe acesta în trei culori: înţelept, constructor şi bogat. Mai pregnantă este înţelepciunea: “Şi a dat Dumnezeu lui Solomon înţelepciune şi pricepere foarte mare şi cunoştinţe multe, ca nisipul de pe ţărmul mării. Şi era înţelepciunea lui Solomon mai presus de înţelepciunea tuturor fiilor Răsăritului şi mai presus de toată înţelepciunea Egiptenilor. El era mai înţelept decât toţi oamenii; mult mai înţelept decât Etan Ezrahiteanul, decât Heman şi decât Calcol şi Darda, feciorii lui Mahol; şi numele lui era în slavă la toate popoarele din împrejurimi. Solomon a spus trei mii de pilde; şi cântările lui au fost o mie şi cinci. El a vorbit despre copaci, de la cedrii cei din Liban până la isopul de pe ziduri; a vorbit şi despre animale, despre păsări, despre târâtoare şi despre peşti. Şi veneau de la toate popoarele ca să asculte înţelepciunea lui Solomon şi de la toţi regii pământului, care auzeau despre înţelepciunea lui” (1Reg 5,9-14). Înţelepciunea lui Solomon cuprindea toate domeniile. Textul liturgiei cuvântului de azi vrea să scoată în evidenţă faptul că această înţelepciune a fost un dar al lui Dumnezeu. Ea i-a fost dată în sanctuarul de la Gabaon ca rod al rugăciunii însoţite de multe jertfe.

Dovada cea mai concludentă a înţelepciunii regelui din Ierusalim este însăşi rugăciunea sa, o rugăciune plină de înţelepciune şi ca atare plăcută lui Dumnezeu. Solomon nu s-a lăsat călăuzit de egoism, dar a cerut lui Dumnezeu o mare doză de bun simt, spre a şti să judece, să discearnă corect între bine şi rău, să conducă conform voinţei divine. Împreună cu înţelepciunea, Dumnezeu i-a dat lui Solomon şi bogăţii imense. “Regele Solomon a întrecut, prin bogăţie şi înţelepciune, pe toţi regii pământului” (1Reg 10,23).

Isus este înţelepciunea întrupată. Dumnezeu a ascuns în el toate bogăţiile divine ale ştiinţei şi înţelepciunii (Col 2,3) şi cine îl află pe el, găseşte “viaţa” (cf. 1In 5,12).

Într-una din zile, Petru i-a zis lui Isus în numele celorlalţi ucenici: “Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat, ce răsplată vom primi?” Isus le-a zis: “Adevăr vă spun că la reînnoire, atunci când Fiul omului va şedea pe tronul său de mărire, voi, care m-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Şi oricine va fi lăsat case, fraţi, surori, tată, mamă, copii, ogoare, pentru Numele meu, va primi mai mult şi va avea parte de viaţa veşnică” (Mt 19,27-29).

Dacă nu suntem capabili de atâta înţelepciune, încât să lăsăm toate pentru Cristos, am da dovadă de adevărată nebunie, dacă nu ne-am converti la o viaţă nouă, dacă nu am renunţa la păcat.

pr. Anton Dancă Ritul latin