Predici

În sfânta Evanghelie de la liturgia cuvântului, Isus face câteva propuneri ucenicilor săi: să nu se teamă de oameni, să nu se teamă de ucigaşii trupului, să se teamă de Dumnezeu, să se încreadă în Dumnezeu pentru valoarea cu care sunt investiţi şi să dea mărturie despre Cristos în faţa lumii. Sigur, teama provine dintr-un rău previzibil care ne ameninţă. Isus nu ne spune nimic despre originea acestui rău, ci ne oferă mijloacele pentru a-l evita: teama de Dumnezeu, încrederea în Dumnezeu şi mărturia dată despre Cristos. Dar inima omului doreşte să cunoască originea “binelui şi răului”, să guste din “pomul vieţii” din mijlocul Paradisului pământesc, deoarece însuşi Dumnezeu a pus în el frumuseţea care place ochiului şi gustul care place gurii (cf. Gen 2,8-9). Dar, se pare că omului nu-i ajunge creatura. Se povesteşte, de exemplu, despre tânărul Budha (iniţiatorul religiei budiste din India) că a fost închis într-o grădină în care nu întâlnea nici un rău. A fost mulţumit? Sare zidul care o împrejmuia, vede o înmormântare şi începe să se gândească la ideea morţii. Aceasta îl poartă la concluzia că “binele şi răul” luptă şi în înăuntrul omului, nu numai în lumea dinafară. Această luptă internă şi externă o întâlnim descrisă şi în prima lectură. Se păstrează, totuşi, credinţa de neînvins în victoria binelui. (cf. Tomás Spidlík, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 51-52).

Victoria binelui este o problemă de credinţă, de aceea Isus nu dă o rezolvare raţională asupra răului care stă la temelia temerii, ci doar instrucţiuni de conduită morală. Astfel, ucenicul lui Isus nu trebuie să se mire când nu-i înţeles, obstrucţionat sau chiar persecutat. Aceasta este soarta Învăţătorului şi elevul nu se poate aştepta la ceva mai bun, după cum spune şi proverbul: “Ajunge ucenicului să fie ca maestrul său!”. Aspectul unic al acestui proverb este acela de a se referi la Isus şi la ucenicii săi. Raportul învăţător-elev este precizat şi completat de “stăpân-sclav”. În raporturile cu ucenicii săi, Isus nu este numai “Învăţătorul” – după felul de a fi al rabinilor – dar este şi “Domnul”, adică “Stăpânul”. Această calitate stabileşte o nouă relaţie, pe care o avem inclusă profesiunea de credinţă creştină pe primul loc: “Isus este Domnul” (Fap 10,36) şi implică datoria din partea fiecărui om de a-i cunoaşte şi de a-i împlini voinţa. Ca să se realizeze victoria binelui, ucenicul trebuie să aibă parte de soarta Învăţătorului. Viaţa lui Isus a fost o slujire continuă (cf. In 13,16). Prin urmare, proverbul menţionat le arată ucenicilor responsabilitatea ce le revine faţă de aproapele: slujirea. Dar este mai probabil că proverbul se referă la neînţelegerile şi persecuţiile la care ucenicii vor fi supuşi. Insulta primită de “părintele familiei”, de a fi numit “Belzebub”, ne îndrumă spre sensul din urmă. Membrii familei sunt supuşi condiţiei tatălui: ucenicii constituie familia lui Isus, ei îi aparţin.

O altă garanţie asupra victoriei binelui, Isus le-o dă ucenicilor printr-un alt proverb: “Ceea ce este ascuns, va fi descoperit”. Evanghelia sa, la început trebuie să fie ca un lucru ascuns, datorită valorii sale. Împotriva unei comori se fac mereu planuri de răpire, ajungându-se chiar la crimă. Evanghelia este o comoară de ordin spiritual care poate bulversa pe mulţi şi poate trezi persecuţii contra acelora care au acceptat-o. De aceea ea trebuie propusă mai întâi ca pe un lucru de nimic, ca pe o “sămânţă de muştar” (cf. Mc 4,31), dar această situaţie nu trebuie să-i condiţioneze pe ucenici, fiindcă nu va fi de durată. Vine ziua în care Evanghelia va fi adusă la cunoştinţa lumii întregi, va fi predicată de pe acoperişurile caselor.

Moartea trupească nu poate fi obstacol în calea victoriei binelui. Răul real, care i se poate întâmpla cuiva, este moartea sufletului. Suflet înseamnă viaţă. Prin urmare, oamenii nu pot să ia viaţa cuiva în adevăratul înţeles al cuvântului, fiindcă viaţa aparţine numai lui Dumnezeu singur. El o dă celor care îl iubesc şi se tem de el. Teama de Dumnezeu, pornită din iubire creştină, trebuie să întreacă teama de oameni, pornită din respect sau ameninţare cu răul, fiindcă “Unde este teamă (de sclav) nu este iubire” (1In 4,18), dar “frica de Dumnezeu”, fiind un dar al Duhului Sfânt, are în sine forţa de a învinge răul.

O altă garanţie a victoriei binelui, Isus le-o oferă ucenicilor din comparaţia cu “păsările cerului”, de care Tatăl se îngrijeşte; dar omul, în care Creatorul a investit “chipul” său, are o valoare infinită şi nu poate permite să se piardă.

Victoria binelui, fiind o problemă de credinţă, Isus o condiţionează de un singur lucru: de mărturia dată de om în faţa lumii despre Cristos, pe care Tatăl l-a pus “Domn”, stăpân chiar şi asupra morţii, considerată “răul suprem”.

În lectura a doua (Rom 5,12-15), sfântul Paul încearcă să ajungă la originea fricii, temerii, care este cauza oricărui rău: păcatul. În teologia sfântului Paul “păcatul” nu-i întotdeauna nici pe primul loc ca un act pur moral, săvârşit liber şi prin urmare total imputabil fiecărei persoane, ci este ca o situaţie externă voinţei umane, este un fel de atmosferă contaminată. Nici când vorbeşte despre moarte nu se referă întotdeauna numai la sfârşitul biologic al omului, ci ea este considerată în mod esenţial este semnalată în contextul de mister, ca un plan divin asupra existenţei umane. Simplul fapt empiric de a muri nu are nimic comun cu păcatul; dar posibilitatea unui sens pozitiv al morţii, care nu trebuie dus la un simplu insucces, depinde de darul lui Dumnezeu, pe care îl oferă omului prin Isus Cristos, pe care omul se angajează conştient şi liber să-l mărturisească cu propria viaţă. Mesajul religios este foarte clar: în istoria omenirii există un climat contaminat din punct de vedere moral; ne naştem într-o lume îmbâcsită de păcat. Acest climat păcătos nu se datorează unor forţe superioare omului, fiindcă el nu-i altceva decât o adunătură de păcate individuale. Cristos a venit ca să înlăture acest strat de poluare morală a atmosferei spiritului uman (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981, p. 1569 ş.u.). Omul este dator să se alăture lui Isus, fiindcă, spune Origene că, dacă ai păcătuit, “nu da vina pe diavol, nici pe trup, nici pe Venera, ci învinuieşte-te pe tine însuţi!”. Dacă în lume există răul, există păcate, responsabilitatea cade numai asupra omului. “Nimeni nu este vătămat, dacă nu se vatămă el însuşi”, spune sfântul Ioan Gură-de-Aur. Această insistenţă asupra deplinei responsabilităţi umane pentru păcat este, în acelaşi timp, apărarea conceptului de libertate şi a posibilităţii schimbării, convertirii: cine a ales în mod liber o cale greşită, este liber să se întoarcă de unde a plecat şi astfel să asigure victoria binelui (cf. Tomás Spidlík, o.c., p. 53).

În concluzie, din acest episod se deduce clar că sfântul Paul vrea să ne convingă de biruinţa binelui, arătându-ne că o morală pur individualistă şi personalistă este de neconceput în creştinism, ci trebuie să sosească timpul unei morale comunitare, la care fiecare trebuie să contribuie.

Spunem chiar de la începutul predicii că omul simte că răul provine nu numai din exterior, ci şi din interiorul său. Profetul Ieremia – dacă citim un paragraf anterior din cartea sa – vom vedea cum se revoltă chiar împotriva lui Dumnezeu, din cauza răului care îi vine din pricina poruncii Domnului şi, spune el: “… îmi pricinuieşte în fiecare zi ruşine şi ocară. Şi când mi-am pus în gând: Nu-l voi mai pomeni şi nici nu voi mai propovădui în numele lui”, gândul acesta s-a prefăcut în inima mea în foc arzător, de nu eram în stare nici să-l mai înăbuş şi nici să-l mai îndur” (Ier 20,8-9). Gândul rău se preface în inimă în “foc arzător”, despre care se spune că este dezastru interior. Prin păcat, afirmă Pseudo-Macarie, omul îşi pierde principiul său unificator şi se umple de tendinţe centrifuge, de gânduri rele, de patimi. Cetatea interioară a lui Dumnezeu devine câmp de şerpi şi de fiare feroce. Dar ceea ce este mai trist în această stare e că omul pierde încrederea în sine însuşi. Este logic: cine nu crede în Dumnezeu, nu crede nici în chipul său, care este omul. Păcătosul îşi pierde simţul de a fi capabil de a-şi stăpâni singur propriile patimi (cf. Tomás Spidlík, o.c., p. 59). Cu toate că la acest zbucium intern se adaugă cel extern: Ieremia ştia că este obiectul unui complot, că lumea şoşotea în jurul lui şi-i puneau la cale moartea. Ieremia îşi aduce aminte de ziua chemării sale, de menirea sa profetică, şi se îndreaptă cu încredere spre Domnul şi aceasta îi dă siguranţa înfrângerii duşmanilor săi, deoarece cauza sa este cauza lui Dumnezeu. În încheiere, Ieremia invită în mod liturgic, solemn, pe toţi cei care vor să-l asculte şi să-l laude pe Iahve, să-şi amintească de acţiunea lui salvatoare, care deja se vădeşte realizată în chip profetic în el: Ieremia este dovada biruinţei binelui, a faptului că Dumnezeu nu va părăsi nicicând pe cel care se încrede în el.

Aceasta este şi datoria noastră: să învăţăm a fi victorioşi prin Acela care ne conduce la biruinţă asupra păcatului şi a morţii.

pr. Anton Dancă Ritul latin