Start > Ritul latin > Preoți păstori și preoție comună

Preoți păstori și preoție comună

9 May 2008
1,033 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XI-a de peste an (Anul A)

Două cuvine cheie unesc lecturile acestei duminici: păstori și preoție comună.

După cum este cunoscut, Evanghelia lui Matei se axează pe cinci mari discursuri ale lui Isus, care cuprind ceea ce Evanghelistul a apreciat mai mult în cuvântul lui Isus în calitate de Mesia. Fragmentul prezentat face parte din al II-lea discurs (cap. X) în care a adunat exigențele necesare pentru a fi cu adevărat ucenicul lui Isus. Ucenicia este determinată de vestirea “cuvântului” și de “vindecarea” a orice fel de infirmitate; cu alte cuvinte, ucenicii trebuie să prelungească în istorie opera lui Isus, pe care el a desfășurat-o cât a trăit pe pământ spre a forma un “nou popor al lui Dumnezeu”.

Poporul lui Dumnezeu, Israelul, și-a încheiat misiunea?

Israelul era considerat în mijlocul popoarelor păgâne, așa cum era considerat tribul lui Levi în mijlocul poporului ales: trib preoțesc. Toate triburile sunt ale lui Dumnezeu, dar numai cei din tribul preoțesc se puteau apropia de Iahve. Tot astfel, toate popoarele aparțin lui Dumnezeu, dar Isus vrea un nou popor ales, care, înzestrat cu puteri noi, să-l poată întâlni pe Dumnezeu în liturgie și în cuvânt, să poată sta înaintea lui ca reprezentant al întregii umanități și de a fi “semn” pentru popoare ca deplină voință a lui Dumnezeu.

Evanghelia ne prezintă începutul acestui “semn”, al noului “popor preoțesc“. Apostolii, aleși și chemați direct de Isus, sunt rânduiți ca temelie a acestui nou popor, care se adună în jurul noului Moise. Acest popor nou nu-i numai un semn și depozitar al noii alianțe dintre Dumnezeu și omenire, dar este un popor de misionari, de vestitori. Dinamismul misionar și slujirea activă în a vesti Împărăția sunt caracteristicile noului popor, caracteristica Întemeietorului.

În mod diferit față de rabinii timpului său, care se înconjurau de unii ucenici într-o școală sau la poarta cetății, Isus vrea să fie un “rabin” care cutreieră pământul din loc în loc și nu pune problema ca ascultătorii să vină la el, fiindcă el însuși le iese în întâmpinare și se apropie de condiția lor de viață. Cristos nu este, prin urmare, la fel ca preoții din acel timp, care primeau materialul pentru jertfe și plata din partea credincioșilor, fără a se ocupa de mântuirea lor. Nu este nici asemenea fariseilor, care se ocupau în chip preferențial de elite. Isus merge la “oile rătăcite” ale lui Israel.

Misiunea lui Isus devine misiunea ucenicilor, chiar dacă misiunea lor, pentru moment, privește numai oile rătăcite ale Israelului, excluzând, deocamdată, pe păgâni și samariteni, dar prin moartea și învierea sa, vestea cea bună trebuie să cuprindă întreaga lume. Sfântul evanghelist Matei folosește două asemănări care urmăresc să pună în evidență pe destinatarii misiunii ucenicilor. Prima este “icoana turmei fără păstor”. În Vechiul Testament icoana turmei a fost folosită adesea spre a desemna poporul lui Dumnezeu. Orice turmă are trebuință de un păstor. Aceasta va fi misiunea ucenicilor: de a fi păstorii poporului lui Dumnezeu, după cum a fost Moise și, când el a dispărut, i-a urmat altul ca Iosue. “Domnul… va pune în fruntea acestei comunități un om care să o preceadă la ieșire și la intrare, ca poporul lui Dumnezeu să nu fie fără păstor” (Num 27,16-17). Cuvintele lui Isus sunt ecoul proxim al celor citate din cartea Numerilor. Noul popor se naște numai datorită noului Păstor, noului Moise. Când noul Moise va dispărea, va fi necesar, exact așa cum s-a petrecut când a dispărut vechiul Moise, ca să se rânduiască păstori care să o conducă poporul care s-a născut grație vieții Bunului Păstor (cf. In 10).

A doua imagine este cea a secerișului. Rațiunea care a dus la folosirea acestei asemănări este necesitatea de a pune în evidență urgența misiunii: holdele sunt coapte, dacă secerătorii nu intervin la timp, roadele sunt compromise, se pot pierde.

De obicei, secerișul este icoana folosită pentru a descrie judecata din urmă. Dar, din moment ce judecata trebuie să fie un rezultat al trimiterii, al misiunii, adică un examen asupra credinței sau necredinței, munca secerătorilor apare ca urgentă ca să imprime holdelor această trăsătură a Revelației. Așa se explică de ce imaginea și-a schimbat, într-un fel, aspectul său. De fapt, în mod tradițional, secerătorii erau considerați îngerii (cf Mt 22,30). Acum, din contra, apar ucenicii, însărcinați special spre a provoca credința, spre a duce la bun sfârșit misiunea lui Isus însuși: predicarea credinței și oferirea credibilității prin vindecările realizate (v. 9). Ca urmare, contrar ambulanților vânzători de cuvinte și minuni – atât de răspândiți printre exorciștii și taumaturgii din acea vreme – care adunau mari averi cu arta lor – ucenicii lui Isus sunt caracterizați de generozitatea lor: au primit gratis și nu trebuie să-și folosească puterile spre a nedreptăți pe cei nevoiași.

Toți eram păcătoși, dar Isus a murit pentru păcatele noastre. Iubirea lui Isus nu se oprește aici: vom fi salvați de mânia viitoare – de moarte și judecată – prin mijlocirea lui, fiindcă ne-a dat “slava sa” (cf. In 17,24) adică pe Duhul Sfânt, prin care să-l preamărim în Dumnezeu, fiindcă am încetat de a fi “un oarecare” popor, suntem “copii ai lui Dumnezeu” (cf. Gal 3,26). Acest popor are drept cap pe Cristos; are drept condiție specifică demnitatea și libertatea fiilor lui Dumnezeu are în inimă bogăția cerească, pe Duhul Sfânt; are ca lege porunca cea nouă de a iubi în felul lui Cristos, așa cum ne-a iubit el; are ca țintă Împărăția lui Dumnezeu, de a o răspândi pe toată fața pământului; este instrument de mântuire pentru toți și se îndreaptă spre Cetatea viitoare; este sacrament vizibil al unității care duce la mântuire (cf. LG 9b).

Noul popor al lui Dumnezeu este înzestrat cu o preoție comună pe care n-a cunoscut-o poporul israelit. Avem, pe lângă textul paulin din lectura a doua, celebrul text al sfântului Petru: “Zidiți-vă voi înșivă ca pietre vii ale casei spirituale, să deveniți o preoție sfântă și să aduceți jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Voi sunteți viță aleasă, preoție regească, națiune sfântă, popor care a devenit un bun al lui Dumnezeu, ca să vestiți faptele mari ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt 2,5.9). Textul Vechiului Testament (Lectura I) arată că Iahve este regele lui Israel. El și-a sfințit poporul și de aceea Israelul are datoria de a trăi în sfințenie și să răspândească sfințenia. Textul nu se rezumă la afirmația că acest popor va fi condus de preoți, deși acest lucru nu este exclus, dar că va fi “popor sacerdotal”, popor de preoți. Popoarele păgâne vor numi pe israeliți “preoți ai lui Iahve” și “slujitori ai Dumnezeului nostru”, ceea ce înseamnă că națiunea ebraică va mijloci pentru păgâni prin cult și rugăciune. Spre deosebire de acest text, cel citat din epistola sfântului Petru prezintă caracteristica unei omilii boteziale. Conciliul Vatican II ia de la această cateheză ideea renașterii prin intermediul botezului și-i adaugă nuanța de uncțiune prin opera Duhului Sfânt, conchizând că în acest fel credincioșii sunt consacrați pentru a deveni un “sanctuar” spiritual și o preoție sfântă. În acest templu, în care ei intră ca “pietre vii”, se apropie de Dumnezeu și primesc o misiune dublă: aceea de a oferi jertfe spirituale, adică faptele și toate actele meritorii ale creștinilor și de a vesti faptele minunate ale Aceluia care i-a chemat. “Ofertele spirituale” înseamnă, în limbaj liturgic, oferte făcute sub impulsul Duhului Sfânt. “Toate operele, rugăciunile și inițiativele apostolice, viața conjugală și familială, munca lor cotidiană, relaxările spirituale și trupești, dacă sunt săvârșite în Duhul Sfânt, și chiar neplăcerile vieții, dacă sunt suportate cu răbdare, devin sacrificii spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos; și aceste fapte, în celebrarea Euharistiei, sunt oferite cu pietate Tatălui împreună cu jertfa trupului Domnului. Astfel și laicii, acționează pretutindeni cu sfințenie ca adoratori, consacră lui Dumnezeu lumea însăși” (LG 34).

Noul “popor sacerdotal”, Biserica, nu-i o entitate separată de lume, închisă în sine. Biserica și lumea se intersectează reciproc. Biserica există în lume și aici își desfășoară activitatea și lumea nu-și poate atinge deplina realizare dacă Biserica nu-i dă acel “ferment” evanghelic al Duhului Sfânt. “Creștinii – se spune în scrisoarea către Diognet – sunt sufletul lumii”. În prezent, misiunea Bisericii este aceea de a duce lumea la Dumnezeu, de a înlesni fiecărui om întâlnirea personală cu Persoanele divine. “Pentru aceasta – spune papa Paul al VI-lea – când Biserica își capătă conștiința de sine, devine misionară”.

Mai mult decât “o cetate întărită” pe munte, din care creștinii ar întreprinde din când în când câte o incursiune în lume spre a-și dovedi prezența activă, Biserica este ferment, aluatul care pătrunde lumea din interior; este sarea răspândită în toată frământătura, pe care o pătrunde cu forța sa și pregătește pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Biserica, asistată de Duhul Sfânt și atenționată de Conciliul Vatican II chiar în conștiința sa, scrutează “semnele timpului” și se străduiește să le interpreteze în lumina Evangheliei, folosind orice clipă spre a nu zădărnici harul.

Nu numai Biserica este misionară în structura sa complexă, ci și fiecare creștin în parte, mântuit de Cristos (Lectura a II-a), este chemat să colaboreze în această viață pentru construirea Impărăției. El este “semnul” care trebuie să lumineze în ochii tuturor; este “trimisul” să vestească cuvântul și este “responsabil” față de cuvântul Domnului (cf. RdC 2). Trebuie să răspândească în jurul lui, în mediul în care trăiește, căldura și datoria pe care Cristos le-a adus în lume.

Se spune despre regele Alfons al Spaniei, al cărui fiu a căzut în mâinile arabilor care îi asediau capitala, că cerându-i să predea orașul în schimbul vieții fiului său, a răspuns: “Mai bine să moară fiul meu spânzurat, ca poporul să trăiască liber”.

Fiecare este chemat să se jertfească pentru libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Ritul latin