Predici

Pe paginile sfintelor Evanghelii întâlnim o categorie de persoane faţă de care Isus are un fel de alergie, un fel de nepotrivire instinctivă de caracter: sunt acei oameni care se pretind a fi drepţi. În faţa lor Isus pare dezarmat şi neputincios. Nu poate intra în dialog cu ei, fiindcă se simt stăpâni pe situaţie, n-au nevoie de mântuire şi iertare, se simt siguri pe ei că n-au păcat şi prin urmare şi-au asigurat singuri mântuirea prin jertfe, datini strămoşeşti sau rugi făcute prin pieţe sau pe la colţuri de stradă.

Dar cine poate fi drept şi fără de păcat în faţa lui Dumnezeu care găseşte pete chiar şi în îngeri (cf. Iob 4,18), dacă Dumnezeu nu-l îndreptăţeşte prin iubirea sa plină de milostivire?

De ce se credeau fariseii oameni drepţi şi credeau că nu au trebuinţă de Cristos?

Pentru că împlineau legea lui Moise. Dar o împlineau numai în partea ei materială, externă, şi nu în partea ei formală, în spiritul ei adevărat.

Legea, fiind dată de Dumnezeu pe muntele Sinai (cf. Ex 20,1 ş.u.), poartă în sine spiritul lui Dumnezeu, iubirea lui faţă de toţi oamenii. Omul, primind Legea, trebuie să primească şi iubirea care o dă. Împlinind numai partea materială a Legii, adică “litera” “care ucide, spiritul dă viaţă” (2Cor 3,6), fariseii se îndepărtau mai mult de spiritul ei şi au ajuns până acolo că dispreţuiau şi excludeau din adunările lor o mare parte dintre chiar dintre concetăţenii lor: pe cei săraci, pe cei orbi, pe cei şchiopi etc, aşa cum o confirmă Cartea a II-a a lui Samuel (5,8): “Orbul şi şchiopul să nu intre în casă!”, adică la adunare, după cum de altfel erau excluşi publicanii şi păcătoşii, pe care îi socoteau bătuţi de Dumnezeu şi vrednici de dispreţ. Crezându-se drepţi, fiindcă îi respingeau pe aceştia, se arătau scandalizaţi de atitudinea lui Isus şi spuneau ucenicilor lui: “Pentru ce Învăţătorul vostru mănâncă împreună cu publicanii şi păcătoşii?”

Din răspunsul lui Isus că “Nu cei sănătoşi au trebuinţă de medic, ci doar cei bolnavi… Milă vreau şi nu jertfe”, se desprind două adevăruri fundamentale: 1) păcătosul este un bolnav vrednic de milă şi 2) Dumnezeu vrea să vadă în om ceea ce el însuşi a investit în om: caritatea, adică iubirea plină de milostivire sau “spiritul care dă viaţă”, esenţa Legii.

Nu există om sănătos. Din moment ce tot omul este sortit morţii, înseamnă că fiecare om este păcătos, fiecare are trebuinţă de medic pentru a se vindeca de păcat şi de moarte. Unul singur este Medicul care poate vindeca: Isus, Iubirea întrupată, “Mielul fără defecte şi fără pată” (1Pt 1,19), “Marele Preot… sfânt şi fără pată” (Evr 7,26), singurul “care s-a oferit pe sine însuşi ca jertfă nepătată lui Dumnezeu” (id. 9,14).

Ca să ne vindecăm, trebuie să credem în iubirea milostivă a lui Dumnezeu.

Caritatea lui Dumnezeu care ne cheamă la mântuire prin credinţă este un dar, fiindcă porneşte de la Dumnezeu singur.

În cea de-a doua lectură (Rom 4,18-25), sfântul apostol Paul ni-l prezintă pe patriarhul Avram, la care făceau apel deseori fariseii susţinând că este “tatăl” lor. Isus le demonstrează că ei nu pot fi fiii lui Avram, fiindcă n-au spiritul lui Avram, nu au spiritul credinţei; din contra, ei au spiritul satanei, fiindcă nu cred şi credinţa lor se concretizează, nu numai în dispreţ faţă de cei orbi şi şchiopi, păcătoşi şi publicani, ci mai ales în crimă: “Voi căutaţi să mă ucideţi pe mine, care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu… Voi îl aveţi de tată pe diavol şi vreţi să îndepliniţi dorinţele tatălui vostru. El dintru început a fost ucigaş” (cf. In 8,33-44). În cele din urmă îl vor ucide, dacă nu cu sabia, cu limba strigând: “Răstigneşte-l!” (cf. Fap 7,52; In 19,15). Au făcut această crimă decidă tocmai pentru că n-au avut credinţa lui Avram.

Credinţa este unită întotdeauna cu speranţa. Despre Avram se spune că “a crezut contrar oricărei speranţe” (Rom 5,18.19), adică, deşi era bătrân, ca de altfel şi Sara, soţia lui, şi nu mai puteau avea nici o speranţă de a avea vreun copil pe cale naturală. Dar Dumnezeu îi revelează că va avea, nu numai un fiu, ci un neam numeros ca stele de pe cer şi nisipul de pe malul mării (cf. Gen 22,17). Avram a crezut împotriva oricărei speranţe omeneşti. Credinţa lui mare a născut o speranţă mai mare decât oricare speranţă umană şi nu s-a înşelat.

Aşa trebuie să fie, ba mai mult chiar, credinţa creştină: generatoare de speranţă teologală, de încredere totală în Dumnezeu care ne-a creat şi ne-a asigurat prin Cuvântul său întrupat de iertarea păcatelor, de viaţa veşnică, de vederea Tatălui în împărăţia lui; ne-a asigurat că ne poate elibera din ghearele morţii, fiindcă el singur l-a înviat pe Isus din morţi şi ne-a îndreptăţit pe noi prin viaţa şi moartea lui (v. 24-25;5,18). Această credinţă implică speranţa în învierea noastră (cf. 8,22-25) şi este motivată de iubirea lui Dumnezeu care este în noi: “Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în noi prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Rom 5,5). Numai această caritate poate face minuni: dintr-un publican un apostol, dintr-un persecutor al Biserici un “vas ales” – dintr-un Saul un Paul – apostol al neamurilor.

Dar din noi, ce poate face iubirea lui Dumnezeu pe baza credinţei noastre?

Dacă Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a mântuit de păcat şi de moarte, oare nu are dreptul să ne ceară iubirea? “Iubire vreau şi nu jertfă. Vreau cunoaşterea lui Dumnezeu mai presus de orice jertfă de ardere de tot”. Cunoaşterea lui Dumnezeu, în sens biblic, înseamnă trăirea cea mai intimă din care să se nască faptele cele bune fără număr şi fără măsură.

Iată, pentru ce dorinţa apostolului Paul: “Pe Isus vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi împărtăşirea pătimirilor lui, ca să-i devin asemănător în moarte, cu speranţa că voi putea ajunge la învierea din morţi” (Fap 3,10-11), trebuie să fie a mea şi a noastră a tuturor.

Iubirea Tatălui l-a chemat pe Avram la credinţă; iubirea Fiului l-a chemat pe Levi la o credinţă şi speranţă mai mare decât cea a lui Avram; iubirea Sfântului Duh ne cheamă şi pe noi la o credinţă şi o speranţă mai mare decât a lui Levi, dar mai ales ne cheamă la o iubire dinamică faţă de cei şchiopi, surzi, muţi, săraci, văduve, orfani, faţă de toţi cei marginalizaţi de societate şi mai ales faţă de cei păcătoşi…

Avram a ascultat de chemarea Tatălui şi a devenit “tatăl celor credincioşi” (cf. Rom 4,11); Levi a ascultat de chemarea Fiului şi a deveni “sfântul apostol şi evanghelist Matei”.

Noi ce putem deveni, dacă ascultăm de chemarea Duhului Sfânt? Fecioara Maria din Nazaret a devenit “mama lui Dumnezeu”, Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt şi pruncul din sânul ei s-a sfinţit atât de mult încât, spune Isus, că altul nu s-a născut din femeie mai mare decât Ioan Botezătorul (cf. Lc 1,41; Mt 11,11-12); Isus însuşi, zămislit prin puterea Duhului Sfânt (cf. Mt 1,18), a tresărit de bucurie în Duhul Sfânt când a constatat că se dă crezare misiunii apostolice, preamărindu-l pe Tatăl ca Domn al cerului şi al pământului (cf. Lc 10,17-21); diaconului Ştefan, plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, i se deschide Cerul încă de pe acest pământ spre a vedea slava Impărăţiei (cf. Fap 6,5; 7,51 ş.u.). Toate aceste minuni din istoria mântuirii ne pot umple de fericire pentru că: ascultând de chemarea Duhului Sfânt, devenim “temple” vii ale Duhului Sfânt (cf. 1Cor 6,19), adică acel loc sacru în care ne întâlnim cu Dumnezeu în credinţă, speranţă şi iubire, ne întâlnim cu toţi oamenii.

Un renumit cântăreţ irlandez a dat un concert în capitala Statelor Unite, la Washington. Printre altele a interpretat şi cântul euharistic “Panis angelicus” – “Pâine îngerească” – în chip minunat. A doua zi a primit o scrisoare cu următorul conţinut: “Nu vă puteţi închipui cât m-a emoţionat cântecul dv. “Panis angelicus”. Când eram ucenic, deseori l-am cântat şi eu la biserică. Dar, mai târziu, am uitat de Dumnezeu şi de biserică… Cântecul dv. m-a întors la vârsta copilăriei, când, mergând la vecernie, eram atât de fericit cântându-l şi eu… M-au podidit lacrimile: lacrimi de părere de rău, lacrimile dorinţei după o viaţă nouă. Cântecul dv. m-a întors la Dumnezeu. Mi-am luat hotărârea de a fi un bun creştin”.

Iubirea cântă mereu. Să-i oferim lui Dumnezeu iubirea noastră de la această sfântă celebrare euharistică, primindu-l pe Isus în sfânta Împărtăşanie, ca această “Pâine îngerească” să ne facă îngeri, spre a cânta mereu iubirea lui Dumnezeu. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin