Predici

De ce nu tot cel ce-i spune lui Isus “Doamne, Doamne” va intra în împărăţia lui Dumnezeu?

A spune cu credinţă “Doamne” – Krios – înseamnă a recunoaşte în Isus primatul universal, stăpânirea lui universală, fiindcă în această calitate de domn revarsă viaţa divină în Bisercă, exercitând puterea sa răscumpărătoare şi sfinţitoare în tot trupul său mistic. În calitate de “icoană a Dumnezeului nevăzut” (Col 1,15), el crează, conduce şi susţine în existenţă tot universul; umple trupul Bisericii cu bogăţia darurilor cereşti. În această calitate are primatul peste orice făptură, fiindcă chiar îngerii înşişi i se supun, toată făptura din Cer, de pe pământ şi din infern în faţa lui îşi pleacă genunchiul (cf. Fap 2,10); mai ales că şi-a dovedit stăpânirea şi asupra morţii (cf. Fap 2,36), devenind “Regele regilor şi Domnul domnilor” (Apoc 19,16). De aceea numai cine îl mărturiseşte ca “Domn” în această calitate, acela se mântuieşte. Această mărturie trebuie dată pe baza credinţei: “că Domn este Isus Cristos spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl” (Fap 2,11), “dacă tu mărturiseşti cu gura ta că Isus este Domn, iar în inima ta crezi că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit, deoarece credinţa inimii duce la dreptate, iar mărturisirea gurii la mântuire” (Rom 10,9-10).

În multe cazuri a spune “Doamne, Doamne” nu-i decât o formă de superstiţie, concretizându-se într-un cult fals, nedemn de adevăratul Dumnezeu. Numai adevărata credinţă a inimii îl face pe om “disponibil” faţă de voinţa divină, pe când superstiţia încearcă să-l facă pe Dumnezeu “disponibil” faţă de capriciile voinţei umane. Credinţa, ca formă de înaltă religiozitate, este posibilă numai datorită harului lui Dumnezeu, de aceea implică întotdeauna o încredere, o supunere şi o dăruire totală de sine, o alegere liberă, morală, conştientă în a-i sluji lui Dumnezeu din iubire. Practicile superstiţioase, pe care Isus le condamnă prin cuvintele: “În acea zi mulţi îmi vor zice: Doamne, Doamne, oare n-am prorocit noi în numele tău, n-am scos diavoli în numele tău şi nu am săvârşit multe minuni în numele tău? Atunci eu le voi zice deschis: Nicicând nu v-am cunoscut. Plecaţi de la mine, nelegiuiţilor!”, se folosesc de acţiuni, obiecte, gesturi, cuvinte etc, care ar trebui să fie expresia încredinţării pline de credinţă făcută lui Dumnezeu, pe când în realitate n-au fost altceva decât mijloace de a-l constrânge pe Dumnezeu, care uneori se lasă constrâns pentru a nu dezminţi puterea sa în faţa oamenilor de bună credinţă, dar toţi acei care invocă puterile şi forţele impersonale, într-un anumit mod “divine”, sub formă de divinaţie, de magie şi de credinţă deşartă, vor trebui să audă: “Nu vă cunosc! Plecaţi de la mine!”. Semnele sacre, folosite în superstiţii şi magie, sunt lipsite de caracterul lor de semne de adoraţie datorată numai lui Dumnezeu, iar rugăciunile lor n-au nimic comun cu “Facă-se voia ta!” din rugăciunea domnească.

Superstiţiosul doreşte să transforme domeniul uman într-un domeniu pseudo-religios, misterios, din care să tragă un profit personal. Numai credinţa supranaturală este realitatea fundamentală a existenţei creştine: unde lipseşte credinţa, totul se corupe, totul devine nisip purtat de valuri sau de vânt; unde credinţa este prezentă, totul se schimbă în mântuire, totul devine stâncă. Superstiţiosul îşi clădeşte casa pe nisip; credinciosul şi-o clădeşte pe stâncă.

Sfântul Paul, în cea de-a doua lectură (Rom 3,21-25a. 28), pune în evidenţă faptul că chiar legea lui Moise, fără desăvârşirea ei adusă de Cristos, rămâne ca un obiect de superstiţie. Legea, fără Cristos, este goală. După cum, de fapt, şi un “sacrament”, dacă este primit fără credinţă, nu are nici un efect mântuitor. Sfântul Paul nu urmăreşte să anuleze Legea, ci să-i dea spiritul lui Cristos, fiindcă înainte de a fi Legea, înainte de a fi fost Moise căruia Dumnezeu i-a dat Legea pe muntele Sinai, a fost iniţiativa lui Dumnezeu care l-a chemat pe Avram la credinţă şi care a fost socotit “drept” numai prin credinţă. Legea a intervenit mai târziu, când poporul ales începea să se clatine în credinţă şi să se întrebe: “Este Dumnezeu în mijlocul nostru sau nu este?” (Ex 17,7). Deoarece Isus este “începătorul şi desăvârşitorul credinţei” noastre (Evr 12,1), el singur este desăvârşitorul mântuirii noastre, independent de faptele Legii. Pentru aceasta spune sfântul Paul că: “Noi păstrăm (adevărul revelat) că omul este mântuit prin credinţă, independent de faptele Legii”.

Isus Cristos a desăvârşit Legea şi Profeţii (cf. Mt 5,17-18). Aceasta pune în evidenţă iubirea divină care intervine mereu în istoria omului pentru a-l readuce de la păcat la starea omului desăvârşit, fiindcă “toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. “Slava lui Dumnezeu este Duhul Sfânt”, spune sfântul Grigore Nisenul. Existenţa păcatului se datorează Legii. Legea din paradisul pământesc: “Să nu mănânci!”, legea naturală, este dezvoltată în cele zece porunci de pe Sinai. Dacă Legea devine desăvârşită prin Cristos, adică se reduce la “porunca nouă” a iubirii, atunci omul, prin această lege nouă îşi recapătă “slava lui Dumnezeu“, pe Duhul Sfânt, fiindcă practicarea ei, păzirea poruncilor în esenţă, devine semnul sacramental al iubirii: “Dacă păstraţi poruncile mele, veţi rămâne în dragostea mea, precum eu am păstrat poruncile Tatălui meu şi am rămas în dragostea lui” (In 15,10). Din aceasta deducem clar: nimeni nu poate păzi poruncile, nu poate da dovadă de iubire, dacă nu are credinţa supranaturală. Păzirea poruncilor, fără spiritul credinţei, constituie o formă crasă de fariseism şi de superstiţie.

De altfel şi Moise, aşa cum ne apare clar din prima lectură (Deut 11,18.26-28), când spune: “Eu vă pun azi înaintea voastră o binecuvântare şi un blestem: binecuvântare, adică veţi asculta de poruncile Domnului Dumnezeului vostru… blestem, dacă nu veţi asculta… “, poruncile au menirea să ducă la credinţă, la ascultare. Poruncile sunt un mijloc, nu un scop; scopul este ascultarea, dar “Credinţa este din auzite” (Rom 10,17). Poruncile au menirea să-l trezească pe om, să-l facă conştient de libertatea sa, să-i pună în vedere măreţia la care poate ajunge prin primirea credinţei şi nimicnicia în care poate cădea fără credinţă: de a rămâne în păcat şi de a fi lipsit în veci de “Slava lui Dumnezeu”, deoarece “fără credinţă este imposibile de a-i plăcea lui Dumnezeu” (Evr 11,6).

Datoria noastră este, nu numai de a-i fi recunoscători lui Dumnezeu pentru darul credinţei, dar şi de a veghea asupra acestui dar ca să nu se altereze, să nu scadă, să n-o preschimbăm în superstiţie. Păzirea poruncilor ne ajută să ne arătăm această recunoştinţă plină de iubire faţă de “Izvorul credinţei” – Cristos – realizând astfel întâlnirea personală cu el în Duhul Sfânt prin împlinirea voinţei Tatălui ceresc.

Spune un proverb: “Copacul cu frunze multe şi cu rădăcini puţine se usucă repede”. Poruncile îl determină pe om să-şi întărească, să-şi mărească şi să-şi apere credinţa mântuitoare. Evreii de pe timpul Mântuitorului aveau multe feluri de rugăciuni şi jertfe, dar ele se afirmau ca un fel de naţionalism, cu o tentă de moştenire strămoşească şi mai puţin ca pe un aspect de viaţă intimă cu Dumnezeu. Un partid politic intitulat “creştin democrat” foloseşte doar valoarea creştinismului pentru a-şi crea credit politic şi nu pentru a-i duce pe oameni la Dumnezeu. Cel care şi-a creat credit politic din valorile creştinismului poate avea doar o mândrie omenească, dar nu se poate numi cu adevărat “un partid al copiilor lui Dumnezeu”.

Dumnezeu îţi pune înainte, adică ne-a creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), cu darul libertăţii pe care îl respectă cu sfinţenie. Se arată înţelept acela care alege “binecuvântarea” cu care el ne-a binecuvântat şi pe care nu ne-a luat-o nici când am păcătuit: credinţa.

Într-un spital militar, soldaţii orbi se rugau aşa: “Doamne, dacă ai îngăduit să ni se ia lumina ochilor, nu îngădui să ni se ia lumina minţii. Dar dacă vreodată vei îngădui să ni se ia lumina minţii, nu îngădui niciodată să ni se ia lumina credinţei! Amin. Amin. Amin”.

pr. Anton Dancă Ritul latin