Predici

Dumnezeu este credincios cuvântului său: a creat din iubire pentru a păstra şi nu pentru a distruge (Lectura I).

Biblia ne este martoră în această privinţă. Cuvântul lui Dumnezeu este “adevărul”, este “stânca” lui Israel (cf. Deut 32,4); el nu minte, nu se contrazice (cf. Num 23,19); cuvântul său este veşnic, nu trece (cf. Is 40,8); el îşi menţine promisiunile (cf. Tob 14,4); cuvântul său este providenţial, veghează asupra lumii (cf. Gen 8,22), dă soare şi ploaie peste toţi – buni şi răi – (cf. Mt 5,45). Chipul lui Dumnezeu, aşa cum se desprinde de pe paginile Sfintei Scripturi, este acela al unui “Tată” care veghează asupra creaturilor sale şi le satisface cerinţele legitime: “Tu dai tuturor hrană la timpul potrivit” (Ps 144,15; 103,27).

Providenţa lui Dumnezeu se vădeşte mai ales în istoria omului, în care nu intervine stabilindu-i un destin rigid, care să-l imobilizeze pe om ca într-un instinct, aşa încât să-i anuleze libertatea, nici nu intervine în chip magic, prin care să înlocuiască iniţiativa omului, ci intervine cu propuneri referitoare la proiectul său de mântuire, prin care omul este chemat să colaboreze cu el la instaurarea “împărăţiei”.

Când omul ajunge să se încreadă deplin şi fără rezerve în cuvântul lui Dumnezeu, se dedică cu asiduitate muncii, fiindcă ştie că prin aceasta continuă opera creaţiei. El devine colaboratorul lui Dumnezeu, cu care “construieşte pentru veşnicie”. Pentru aceasta munceşte ca şi cum totul ar depinde de munca sa, dar se încrede în Dumnezeu ştiind că totul depinde de intervenţia lui. “Cosmosul, animat de Dumnezeu cu un dinamism interior este lansat spre o desăvârşire din ce în ce mai mare, a cărui ţintă o cunoaşte numai Dumnezeu singur, dar acesta este dat omului ca să-l stăpânească şi să-l conducă cu toată dibăcia şi cu toată capacitatea sa inventivă. Numai aşa omul se descoperă pe sine drept colaborator al lui Dumnezeu, artizan al destinului său pe acest pământ, fiindcă descoperă că totul i-a fost pus la dispoziţie” (RdC. 121).

Datoria urgentă şi stringentă a fiecărui creştin stă în a căuta, mai presus de orice, în primul rând, “împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui “. Dat fiind faptul că Dumnezeu nu întârzie să-i introducă în împărăţia sa pe cei care o caută: “Împărăţia Cerurilor este aproape” (Mt 4,17), ba chiar “în mijlocul vostru” (Lc 17,21; Mt 24,23), adevărata preocupare a omului trebuie să fie aceea de a se stabili, de a se înrădăcina, cât mai solid în această împărăţie, de a nu-l pierde pe Creator ca “Domn” şi de a nu înceta să-i slujească.

Grija lui Isus de a-l introduce pe om în împărăţia Tatălui său se datorează faptului că au fost fiinţe superioare omului, îngerii, care, orbiţi de dorinţe personale, au strigat la unison cu Lucifer: “Non serviam!” – Nu vrem să-i slujim! -, ieşind astfel din cadrul “dreptăţii” morale, divine, adică din economia mântuirii, din cadrul acţiunilor lui Dumnezeu de a-i introduce în adevăratul miez al fericirii: în slujire. Dreptatea o cere: Dacă Dumnezeu însuşi îmi slujeşte, cu atât mai mult se cuvine ca eu să-i slujesc. Slujirea divină a atins culmea în istoria omului prin Cristos, care n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa pentru mântuirea multora (cf. Mt 20,28), adică pentru a-i aduce pe mulţi la slujirea lui Dumnezeu pe pământ, ca apoi să se bucure de slujirea veşnică a lui Dumnezeu însuşi în Ierusalimul ceresc (cf. Is 25,8 ş.u.).

Preludiul acestei slujiri divine se poate constata încă de pe acest pământ. Isus ilustrează acest adevăr prin două exemple: cu grija lui Dumnezeu faţă de păsările cerului, care nu seamănă, nu seceră şi nu adună în hambare şi totuşi trăiesc, şi cu crinii câmpului, care nu se ostenesc muncind, nu ţes propria lor mantie regească, ci sunt îmbrăcaţi de Tatăl ceresc într-o strălucire mai mare decât cea a lui Solomon.

Toată îngrijorarea zadarnică a omului, care cu tot efortul său nu poate să-şi prelungească viaţa nici măcar cu un minut, deoarece timpul este în mâna şi la dispoziţia veşnicului Dumnezeu, nu are altă cauză decât lipsa de credinţă: “oameni de puţină credinţă”, spune Isus. Din cauza lipsei de credinţă, omul se bizuie pe propria capacitate raţională: cum să-şi câştige banul, în care speră să-şi găsească întreaga fericire, adevărul total şi binele suprem pentru viaţa, sănătatea şi împlinirea sa umană. Numai că această strădanie este zadarnică. Omul, cu un gram de minte, poate înţelege acest adevăr: dacă un lucru este material, aşa cum este “mamona”, este trecător, este efemer, caduc, nu poate satisface setea după infinit. Numai ochiul credinţei ne ajută să vedem dincolo de formele materiale, ne ajută să vedem ceea ce stă la rădăcina tuturor lucrurilor: cuvântul lui Dumnezeu, sau, aşa cum ne spune sfântul evanghelist Ioan: “La început a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul… Toate prin el s-au făcut şi fără de el nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (In 1,1-3), “Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14), ca noi să credem că ceea ce are valoare este ceea ce stă la baza a tot ce există… “Dumnezeu nu vrea să fie un fapt exterior care să ni se impună împotriva voinţei noastre: Dumnezeu este un adevăr interior care ne obligă moral la recunoaşterea lui liberă. A crede în Dumnezeu este obligaţia noastră morală. Omul poate să nu-şi îndeplinească obligaţia lui morală, dar atunci îşi pierde în mod inevitabil demnitatea morală. A crede în Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că binele de care mărturiseşte conştiinţa noastră, pe care îl căutăm în viaţa noastră, dar pe care nu-l dă nici natura (mamona), nici raţiunea noastră (egoismul), acest bine este totuşi, există în afara naturii şi raţiunii noastre, este ceva ce există în sine” (Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieţii, Ed. Deisis, Alba-Iulia 1994, p. 20).

Dacă cineva refuză să creadă în providenţa divină, refuză să se înscrie în dreptatea lui Dumnezeu, refuză să-i slujească… Dar să fie sigur: va veni ziua în care “Domnul va descoperi intenţiile inimilor” (Lectura a II-a). Sfântul Paul nu spune că va descoperi “intenţiile raţiunii”, ci “intenţiile inimilor”, fiindcă intenţia inimii este iubirea. Ori, nimic n-a făcut Dumnezeu mai mult decât ca să cucerească inimile oamenilor: iubirea. Iubirea cu iubire se cucereşte. Pentru aceasta s-a arătat şi se arată Dumnezeu cu o iubirea mai presus de orice iubire maternă (Lectura I): să ne câştige intenţiile inimilor.

Apostolii îşi dovedesc iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele prin “slujire”, ca “împărţitori ai tainelor lui Dumnezeu” (Lectura a II-a). Cine iubeşte “banul = mamona”, slujeşte unui lucru făcut de mâna omului, ceea ce înseamnă că mamona îl stăpâneşte pe om; omul devine sclavul lucrului creat, devine închinător la idoli. De această sclavie vrea Isus să ne apere sau să-i elibereze pe cei prinşi în robie. Pentru a ne salva de această degradare morală avem trebuinţă de o virtute superioară, de virtutea teologală a credinţei. Vom crede în măsura în care vom fi conştienţi de un adevăr care este evident: iubirea. Dumnezeu ne iubeşte în Isus Cristos, “care din fire este Dumnezeu… dar a luat fire de sclav… S-a umilit pe sine însuşi şi s-a făcut ascultător până la moarte, moartea pe cruce” (Fap 2,6-8), ca să ne slujească spre mântuire: ca noi să credem în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi (cf. 1In 4,16) şi să-l iubim, să-i slujim spre deplina noastră fericire din patria cerească.

Să ne unim în rugăciune cu toţii şi să-i spunem: “Dăruieşte-ne, te rugăm, Doamne, ca mersul lumii să fie călăuzit de orânduirea ta dătătoare de pace şi Biserica ta să cunoască bucuria de a te sluji în linişte!” (Colecta). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin