Predici

Fiind încă în mijlocul ucenicilor săi pe acest pământ, Isus le-a spus: “Este în folosul vostru ca eu să mă duc, pentru că, dacă nu mă duc, Apărătorul nu va veni la voi. Dacă însă mă duc, eu vi-l voi trimite” (In 15,7); iar în ruga de la cina de Taină spune: “Acum vin la tine, iar acestea le spun în lume ca să aibă din plin bucuria mea în ei” (In 17,13).

Care este această bucurie deplină pe care Isus vrea s-o împartă cu ucenicii săi? Bucuria pe care Isus o are de la Tatăl, pentru că încă înainte de întemeierea lumii Tatăl i-a dat Fiului propria slavă. “Slava pe care tu mi-ai dat-o, eu le-am dat-o lor, ca ei să fie una, după cum noi una suntem” (v. 22)… “ca dragostea cu care m-ai iubit pe mine, să fie în ei şi eu în ei” (v. 26). Bucuria deplină stă în unirea deplină.

“Legătura acestei uniri este o glorie (slavă) autentică. Nimeni nu poate tăgădui că Duhul Sfânt se numeşte Glorie”, spune sfântul Grigore din Nisa (Om 15, PG 44); la fel, nimeni nu se poate îndoi că “dragostea” – iubirea – dintre Tatăl şi Fiul este acelaşi Duh Sfânt.

În seara zilei în care Cristos a înviat din morţi, el se arată ucenicilor spre a le pune în suflet bucuria deplină. Frica de iudei îi adunase într-o încăpere subterană, întunecoasă şi bine zăvorâtă. Isus îi salută: “Pace vouă“, salut care este mai mult decât un “Bună ziua” sau “Bună seara”, deoarece saltul lui Isus arată restabilirea comuniunii prin adevărul suprem al învierii, care este semnul deosebit, nu numai al iertării laşităţii lor, ci este semnul deosebit al carităţii divine, al harului care stă la temelia trimiterii apostolice de a vesti Evanghelia, este semnul iubirii Tatălui faţă de întreaga omenire lipsită de pace şi care a stat la temelia trimiterii Fiului său în lume, ca să aducă pace oamenilor de bunăvoinţă (cf. Lc 2,14). Isus suflă asupra apostolilor, aşa cum Dumnezeu a suflat asupra primului om în actul creaţiei şi l-a făcut fiinţă vie, fiinţă nouă (cf. Gen 2,7) şi le spune: “Primiţi pe Duhul Sfânt”. Dăruirea Duhului Sfânt, a “Darului Necreat”, a slavei proprii, este semnul alianţei veşnice şi acest Duh devine operativ în ei şi în acei care vor crede în cuvântul lor, deoarece cuvântul este Cristos, dar forţa cuvântului este Duhul Iubirii. Ucenicii au trebuinţă şi de Cuvânt – “Eu în ei” -, au trebuinţă şi de dinamismul cuvântului: “Dragostea cu care m-ai iubit… să fie în ei”, spre a forma o lume nouă.

Ca să apară o lume nouă cu o viaţă nouă, trebuie înlăturată moartea şi cauza morţii, păcatul. Pentru aceasta Isus înviat dă ucenicilor puterea cheilor, de a dezlega de păcate.

Ucenicii, preacurata Fecioară Maria şi femeile care l-au slujit pe Cristos după posibilităţile lor formau deja “sămânţa” unei lumi noi, formau o unitate bazată pe cuvântul lui Isus: de a se aduna în numele lui şi de a nu se îndepărta de Ierusalim; bazată pe “stăruinţa şi armonia în rugăciune”. Duhul Sfânt, primit în seara Învierii, îi adună de această dată în frica lui Dumnezeu în Cenacol, în camera de sus, deschisă şi luminoasă, acolo unde Isus s-a rugat pentru ei, unde le-a dat porunca iubirii noi, unde i-a rânduit preoţi şi mai presus de toate le-a dat prezenţa sa euharistică. Această “sămânţă” a biserici primare este menită să încolţească, să crească şi să aducă roade, dar avea trebuinţă, în primul rând, de apă. Deseori “apa” este folosită ca un simbol al Sfântului Duh (cf. In 7,38; Is 58,11; Zah 14,8).

Când se anunţă ploaia, se întunecă cerul, porneşte vântul care scutură pomi şi case, se ivesc fulgere şi se aud tunete.

Biserica, purtătoarea Revelaţiei, adică a credinţei divine, fiind de factură supranaturală, are trebuinţă de o ploaie suprafirească. Aceasta îşi face simţită prezenţa sub chipul “stropilor de foc”, adică a picăturilor de apă încărcate cu energie divină. Udându-i pe cei adunaţi în Cenacol cu “stropi de foc“, credinţa lor rodeşte “carisme” diferite. Sfântul Luca, autorul Faptelor apostolilor, este impresionat mai ales de carisma limbilor, care aducea mulţimile adunate la Ierusalim în acel timp la unitatea credinţei, la înţelegerea Revelaţiei şi la creşterea Bisericii în sfinţenie şi universalitate. Rusaliile vădindu-se ca o chemare adresată tuturor popoarelor de a vesti “măreţiile lui Dumnezeu”, mărturisind că Isus Cristos este Domnul (cf. Fap 2,36).

Stropii de foc, care în cădere apăreau ca nişte limbi, ni-l arată pe Duhul Sfânt care pune iubirea ca temelie a alianţei universale şi definitive cu omul care se angajează să vestească Evanghelia cu zel, cu “limbă de foc”, cu toată iubirea.

Este necesar să legăm evenimentul de la poalele muntelui Sinai care se cutremura şi lansa limbi de foc cu cel de la Ierusalim: unirea celor douăsprezece triburi ale lui Israel corespunde unirii celor doisprezece apostoli din Cenacol, care formează “noul Israel” prin botezul focului venit din cer, foc menit să dea mărturie despre prezenţa Dumnezeului celui viu, fiindcă aici este promulgată legea noii alianţe, legea libertăţii care îi califică pe oameni drept “fii ai lui Dumnezeu“. Această alianţă nu va mai fi limitată doar la un singur popor ales spre a-l face cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, ci noua alianţă rămâne deschisă tuturor popoarelor şi tuturor raselor; nu va mai fi caracterizată de un semn întipărit în carne (circumciziune), ea este spirituală şi se concretizează prin credinţă şi prin botez (chiar şi prin cel al dorinţei). Noua alianţă nu va mai fi reînnoită de oameni muritori pe parcursul istoriei, ci va rămâne bazată pentru totdeauna pe Cristos “care rămâne în veci” (Evr 7,24). Tocmai pentru că este spirituală şi definitivă, orice înfăptuire actuală în Biserica timpului nostru prin instituţiile sale are valoare sacramentală, adică devine poartă de mântuire. Singura realitate profundă şi inepuizabilă a Bisericii este Duhul Sfânt.

Sfântul apostol Paul întăreşte toate acestea arătând că: Isus Cristos, Cuvântul Tatălui, nu poate fi separat de dinamismul cuvântului, de Sfântul Duh: Nimeni nu poate mărturisi Cuvântul, pe Isus, dacă nu are forţa, puterea Cuvântului, care este Duhul Sfânt. Ce vrea să ne spună cu această unire indisolubilă dintre cuvânt şi puterea cuvântului?

După cum Cristos – Cuvântul – nu poate fi separat de Duhul Sfânt – puterea Cuvântului – tot aşa nici creştinii nu trebuie să se dezbine între ei, fiindcă având carismele aceluiaşi Duh Sfânt care lucrează toate în toţi, ei trebuie să formeze Biserica, trupul mistic al lui Cristos; aşa cum Cristos îşi află slava – gloria – sa în Duhul Sfânt, la fel Biserica, se afirmă în frumuseţea sa multicoloră în unitatea buchetului pe care o dă credinţa şi botezul. Acela care s-ar folosi de darul său pentru a pune în umbră darul aproapelui său este un sectar şi nu-l are pe Duhul comuniunii. Darul îşi pierde consistenţa când intră în competiţie cu alt dar; îşi păstrează consistenţa când favorizează frumuseţea altui dar. Culorile nu se exclud, se completează una pe alta când formează curcubeul minunat care leagă cerul cu pământul. Aşa şi Biserica, îşi etalează frumuseţea divină când darurile (carismele) Sfântului Duh se completează unele pe altele. Unitatea în diversitate este necesară aşa cum organele diferite ale trupului îi asigură viaţa şi armonia. Altruismul este specific divinităţii: “Slava pe care o am la tine înainte de întemeierea lumii, le-am dat-o lor”. Lecţia Rusaliilor, după sfântul Paul, stă în altruismul de care trebuie să dea dovadă Biserica, fiindcă dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în sufletele noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5); ea condamnă tirania şi paternalismul.

Botezul în Duhul Sfânt iluminează comunitatea prietenilor lui Cristos asupra misterului său de Mesia, de Domn şi Fiu al lui Dumnezeu; îi face să înţeleagă misterul Învierii ca pe o împlinire a planului divin de mântuire pentru toate popoarele, împingându-i să vestească în toate limbile şi în toate împrejurările, fără teamă de persecuţii sau moarte, măreţiile lui Dumnezeu. După cum apostolii, martirii şi toţi creştinii care au dat ascultare până în cele mai mici amănunte glasului Duhului lui Cristos, tot aşa şi noi suntem chemaţi să devenim martori, fiindcă “Duhul este acela care vine în ajutorul slăbiciunii noastre” (Rom 8,26), dirijează şi potenţează efortul nostru, face ca toate să se îndrepte spre binele tuturor, fiindcă unicul Spirit al Tatălui şi al Fiului este dătătorul carismelor, precum sunt: iubirea, pacea, bucuria, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, stăpânirea de sine (cf. Gal 5,22).

“Fără Duhul Sfânt, Dumnezeu este departe, Cristos rămâne de domeniul trecutului, Evanghelia rămâne literă moartă, Biserica rămâne o simplă organizaţie, autoritatea rămâne o putere dictatorială, trimiterea apostolică rămâne o propagandă, cultul rămâne ceva arhaic şi viaţa morală rămâne o viaţă de sclav. (Notă personală: Însuşi sufletul nostru rămâne un cadavru spiritual supus unei materializări continui).

Dar în Duhul Sfânt întreg universul este înnobilat prin reînnoirea împărăţiei, Cristos înviat îşi face simţită prezenţa, Evanghelia devine putere şi viaţă, Biserica realizează comuniunea trinitară, autoritatea se schimbă în slujire, liturgia devine memorial şi anticipare, activitatea omenească devine pătrunsă de divin” (Atenagora) şi aşa “Dumnezeu devine totul în toţi şi în toate (cf. 1Cor 15,28).

Iată, măreţiile lui Dumnezeu pentru care Duhul Sfânt coboară mereu, chiar şi azi. Ne adună ca să-l preamărim pe Tatăl şi să credem în Cristos, pe care l-a făcut Domn şi Mesia.

Să ne deschidem sufletul şi vom primi darul înţelepciunii şi al înţelegerii, darul sfatului şi al puterii, darul ştiinţei şi al evlaviei, dar mai ales darul fricii de Dumnezeu care ne va aduna în “camera de sus”, în templul Ierusalimului ceresc.

pr. Anton Dancă Ritul latin