Predici

În centrul liturgiei din această duminică stau cuvintele lui Isus: “Te binecuvântez pe tine Părinte, Stăpânul cerului şi al pământului… Veniţi la mine voi toţi cei osteniţi şi împovăraţi…(Evanghelie). Ar fi bine ca întreaga celebrare să se organizeze pe tonalitatea caracteristică acestei pagini evanghelice. Toate acestea sunt facilitate de însuşi Misalul şi Lecţionarul, întrucât diferite elemente ale Liturghiei de astăzi sunt deja per se în armonie cu temele Evangheliei: cf. prima lectură, psalmul responsorial, rugăciunea după Împărtăşanie şi mai ales colecta alternativă din anul A.

“Veniţi la mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi… Luaţi jugul meu asupra voastră…”.

La primă vedere, cuvintele lui Cristos par contradictorii: pe de o parte îl invită pe cel care se simte “obosit şi împovărat” să caute odihnă şi uşurare în el; iar pe de altă parte îndeamnă să ia asupra sa “jugul” lui…

În perioada tractoarelor şi computerelor, imaginea “jugului” nu este chiar aşa de familiară nici chiar pentru cel care trăieşte la ţară. Totuşi nu este greu să-i intuim semnificaţia. Ba chiar ne vin în minte anumite fraze gata confecţionate, cum ar fi atunci când se vorbeşte despre “jugul sclaviei”, sau ceva similar. Oricum, este vorba despre o imagine care trezeşte în noi o reacţie instinctiv negativă, întrucât face aluzie la ideea unei poveri sau a unei privări de libertate.

“Libertatea” este unul din marile cuvinte-simbol ale timpului nostru.

Toţi ne invită să “ne eliberăm” de tabuuri şi prejudecăţi, de sclavie şi condiţionări, de poveri şi lanţuri de orice fel; toţi ne dau sfaturi, ne fac propuneri, ne oferă produse pentru “a ne simţi liberi” (…şi fericiţi!).

În schimb Isus pare că ne invită la un fel de sclavie voluntară în raport cu el; într-un anumit fel ca şi cum ar voi să pună pe spatele nostru o povoară în plus pe care să o purtăm pe drumul vieţii, peste toate pe care le avem deja, într-un mod sau altul: preocupări şi probleme de sănătate, familiare, de muncă etc.

După câte se pare, în lumea modernă, viaţa devine pe zi ce trece tot mai complicată. În ciuda tuturor “cuceririlor noastre de libertate”, poate că niciodată ca astăzi nu a existat în realitate atâta lume obosită şi trudită.

Desigur că odinioară viaţa era mai dură şi mai obositoare ca astăzi (cel puţin pentru marea majoritate a lumii). Dar era o trudă care provenea “din afară”, o trudă suportabilă. Astăzi există multă lume care se simte obosită şi apăsată “dinăuntru”… Chiar dacă în extern avem multe lucruri şi ne bucurăm de multe “libertăţi” pe care generaţiile trecute nu le aveau.

De aceea nouă, chiar nouă oamenilor de astăzi, Isus ne adresează cuvintele sale de invitaţie: “Veniţi la mine… şi eu vă voi reface puterile”.

Această “refacere”, “uşurare” corespunde la ceea ce în alte pagini ale Bibliei este numită “pace”. Este seninătatea liniştită care se naşte dintr-o încredere de fond în faţa vieţii şi vicisitudinilor sale (aici înţelegându-se şi moartea).

O încredere bazată tocmai pe Isus Cristos: cel care ne-a învăţat să privim la Dumnezeu aşa cum priveşte un copil la tatăl său care-l ţine de mână. Nu un Dumnezeu care produce frică, dar un Dumnezeu care se face “mic” pentru a nu ne înspăimânta. Un Dumnezeu care într-adevăr este “de partea noastră” într-atât, încât ia asupra lui însuşi povoara noastră, în persoana Fiului: Isus din Nazaret, un om fără bani şi putere, care a trăit vreo treizecişitrei de ani, şi a murit pe cruce… Dar care de fapt a împărţit istoria în două: ca un punct de referire pe care nimeni nu-l mai poate ignora.

“Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima…”.

Isus nu este persoana care să pună poverile pe spatele altora. În realitate, a lua asupra sa “jugul său”, înseamnă eliberarea de ceea ce este mai apăsător în noi înşine, eliberarea de temerile, orgoliul şi vanităţile noastre stresante… Să ne dea Domnul harul de a-l înţelege şi experimenta!

pr. Anton Iştoc Ritul latin