Predici

În duminicile “obişnuite” (de peste an), fără tematici speciale dinainte definite cum este în cazul “sărbătorilor”, lecturile biblice constituie totdeauna într-un oarecare mod, o surpriză. Şi este bine că-i aşa: pentru că nu noi suntem aceia care să programăm sistematic cuvântul lui Dumnezeu, pentru că nu noi suntem aceia care să-i impunem Domnului ce trebuie vorbit într-o zi sau în alta… Mai bine să devenim disponibili să ascultăm şi discursuri neaşteptate. Chiar dacă sunt puţin şocante: aşa cum este în cazul evangheliei de astăzi.

Din ansamblul lecturilor de astăzi ies în evidenţă trei teme principale: necesitatea unei alegeri de fond, fără compromisuri, pentru a fi ucenicii lui Isus (cf. Evanghelia); primirea şi ospitalitatea în numele lui Dumnezeu şi al lui Cristos (cf. prima lectură şi Evanghelia); botezul ca participare la misterul morţii şi învierii lui Cristos (cf. lectura a doua). În raport cu împrejurările preoţii pot alege aspectele pe care vor considera că sunt necesare să le sublinieze pe baza situaţiilor, problemelor şi exigenţelor fiecărei comunităţi. În cazul nostru vom urmări ca principal punct de referinţă prima pistă.

Este inutil s-o ascundem: cuvintele pe care le-am auzit la începutul Evangheliei de astăzi ne lasă un pic perplecşi… Chiar dacă sunt cuvintele lui Isus.

Numai că de fapt, nu le luăm în serios; ne mulţumim doar să le “auzim” fără ca să le “ascultăm” cu adevărat. Sau refuzăm să ne gândim că ne-ar privi personal.

Să nu încercăm să îndulcim aceste cuvinte. Să nu încercăm să diminuăm încărcătura lor explozivă, să le facem inofensive, spunând că le-am mai auzit, că sunt modalităţi de exprimare paradoxale, fraze de efect care nu trebuiesc luate “ad litteram”, etc. etc.

Să nu încercăm “să ne apărăm” de Evanghelie cataloghizând-o în planul literaturii. Isus vorbeşte într-un mod foarte serios. Şi vrea să spună tocmai ceea ce spune. Şi aceste cuvinte pronunţate de el sunt chiar pentru noi, oricât ar părea ele de exagerate şi absurde.

Noi toţi cei de faţă (poate cu unele excepţii…) ne-am trezit deodată că suntem creştini fără să facem ceva efort pentru a deveni creştini: suntem “creştini încă de la naştere”. Dar cuvintele lui Isus ne amintesc – şi avem nevoie de aceasta – că a fi creştin cu adevărat nu înseamnă numai un nume, o formalitate anagrafică. Şi nu este nici numai o chestiune de practică religioasă.

A fi creştin, înseamnă a crede în Cristos.

Şi a crede în Cristos, înseamnă a recunoaşte în el unica valoare absolută pentru existenţa noastră. Fără concurenţe şi compromisuri posibile. Chiar şi sentimentele, afecţiunile cele mai dragi şi obligatorii, în comparaţie cu Cristos trec pe planul secund.

Credinţa în Cristos nu poate rămâne “un aspect” printre multe altele ale vieţii noastre; ea trebuie să orienteze şi să caracterizeze întreg modul nostru de a gândi, vorbi şi acţiona.

Probabil că tuturor dintre noi le este teamă să “ne pierdem viaţa”, dacă este să dăm dreptate învăţăturii Evangheliei. Toţi suntem foarte preocupaţi “să ne găsim viaţa” – adică să ne realizăm pe noi înşine, să ne bucurăm de această existenţă cât mai mult posibil – prin căutarea bunăstării, liniştei, bogăţiilor, plăcerii…

Trebuie s-o recunoaştem cu sinceritate: toţi suntem într-un fel “oameni de puţină credinţă”. Ne lipseşte curajul de a ne încredinţa profund şi în totalitate în cuvântul lui Isus. Şi practic, de mai multe ori acordăm de fapt prioritate altor cuvinte, sau altor lucruri în raport cu Cristos şi învăţăturile sale.

Realist (şi fără a face un examen de conştiinţă al altora…) am putea reciti şi reasculta cuvintele lui Isus, cam în felul următor:

- Cine-şi iubeşte banii mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine…

- Cine-şi iubeşte cariera mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine…

- Cine-şi caută interesul său mai mult decât dreptatea, onestitatea, adevărul, nu este vrednic de mine…

Şi aşa mai departe. Şi cred că din acest punct de vedere toţi avem nevoie de convertire, pentru a găsi într-adevăr în Cristos Isus pacea şi bucuria noastră.

pr. Anton Iştoc Ritul latin