Predici

Să celebrăm cu bucurie naşterea fericitei Fecioare Maria: din ea a apărut soarele dreptăţii, Cristos, Dumnezeul nostru!

(LR, Introit)

Soarele dreptăţii, Cristos, înainte de a fi izvorul bucuriilor de pe pământ, a fost obiectul bucuriilor cereşti ale Tatălui şi Duhului Sfânt, fiindcă din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii (Crezul). Păşind pe urmele veşnice ale Fiului, vom găsi în lumina lui Dumnezeu primele trăsături, prima schiţă după care mama lui Cristos va apărea în această lume. Aleasă de Tatăl ceresc, înainte de orice altă făptură, ca să colaboreze la întruparea Cuvântului, Maria spune în Duhul Sfânt: Domnul m-a avut de la începutul timpurilor, mai înainte de orice altă creatură a sa (Prov 8,22). Şi când Adam, destituit din starea harului, a fost alungat din paradisul pământesc, o singură rază de lumină a pătruns în întunericul umanităţii decăzute: Duşmănie voi pune între tine şi femeie – a spus Domnul către şarpe – între sămânţa ta şi sămânţa ei: ea îţi va zdrobi capul (Gen 3,15).

Iată cum apare Maria la orizontul omenirii! Născându-se din veci în planul Tatălui de mântuire ca mamă a Mântuitorului, va zdrobi capul Satanei, va fi neprihănită, toată frumoasă şi curată, care nici măcar pentru o clipă nu va fi sclava ispititorului, ci va fi mereu creatura nepătată, aparţinând în totalitate lui Dumnezeu, fiică predilectă a Celui Preaînalt pe care a putut să o pregătească şi să o privească mereu cu cea mai mare plăcere încă înainte de a se naşte pe acest pământ (cf. Intimita divina, pag. 473).

Încă înainte de a se naşte, Maria străluceşte prin chemarea unică din partea Tatălui de a-i fi fiica preaiubită, prin chemarea unică din partea Fiului de a-i fi mamă şi prin chemarea unică din partea Duhului Sfânt de a-i fi mireasă toată frumoasă. În această întreită alegere stă toată măreţia aceleia care a fost rânduită de Dumnezeu să sfărâme capul şarpelui prin sămânţa ei, prin Cristos Isus. Maria este darul Preasfintei Treimi.

Profetul Micheia, pătrunzând în planul divin al mântuirii prin lumina Duhului Sfânt, a prezis-o ca pe aceea care trebuie să se nască (5,2), desemnând necesitatea existenţei ei în planul divin şi naşterea în timp ca pe începutul unei noi ere, când de la Betleemul din Efrata va veni acela care este desemnat să stăpânească peste Israel (id. 1). De fapt, de la Betleem, o dată cu naşterea lui Isus din Fecioara Maria, va începe era mântuirii: vremea mesianică.

Minunată a fost şi naşterea preacuratei pentru această viaţă din părinţii ei Ioachim şi Ana. Aceşti sfinţi soţi s-au unit în căsătorie cu credinţa fermă că fac voinţa lui Dumnezeu care i-a destinat să ducă la îndeplinire planul iubirii sale din sânul creaţiei: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul! (Gen 1,28). Deşi viaţa lor se desfăşura în mod normal firii, constatând că nu se încadrează total în planul divin de înmulţire a neamului omenesc şi mai ales al creşterii poporului lui Dumnezeu şi al venirii celui făgăduit de profeţi, credinţa le-a trezit impulsul spre o rugăciune mai asiduă, pentru posturi şi pomeni, ca Dumnezeu să le dea ceea ce natura le-a tăgăduit: o odraslă prin care să se înscrie total în planul iubirii lui Dumnezeu de pe pământ. Speranţa că rugăciunile, posturile şi pomenile vor fi bine primite i-a însoţit până la bătrâneţe. La Liturghia sfinţilor Ioachim şi Ana se spune: Plini de Duhul Sfânt, părinţii Fecioarei Maria aşteptau mângâierea lui Israel (Vers. la Evanghelie). De fapt unitatea iubirii din sânul familiei o dă Duhul lui Dumnezeu, care este Duhul armoniei din sânul Preasfintei Treimi, dintre Tatăl şi Fiul, iar pe pământ dintre Cristos şi Biserică. Duhul Sfânt este acela care pune în firea naturală a omului cele şapte daruri ca pe o sămânţă: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, puterea, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu, chiar dacă în măsură diferită în bărbat şi femeie, care apoi se dezvoltă împreună cu credinţa, speranţa şi iubirea, maturizându-se prin sacramentul Confirmaţiunii. Conform voinţei Creatorului, bărbatul are mai multă înţelepciune decât femeia; el se bazează mult pe puterea minţii sale (bărbaţii sunt mai raţionalişti); femeia, în schimb, are mai multă înţelegere; judecata ei porneşte mai mult din inimă decât din raţiune, de aceea pune mai mult cont pe iubire; cât priveşte darul sfatului, nimeni nu poate tăgădui prioritatea mamei în educaţia copiilor, ea este îngerul lui Dumnezeu din sânul familiei; în schimb, bărbatul se bucură de darul puterii prin care îşi foloseşte forţele fizice şi spirituale numai pentru bunăstarea familiei şi prin acest dar se afirmă ca un fel de rege al creaţiei, ca Adam chemat de Dumnezeu să dea nume tuturor făpturilor sale şi să lucreze grădina Edenului (cf. Gen 2,14. 19). Cât priveşte darul ştiinţei, între bărbat şi femeie domneşte un echilibru valoric: bărbatul deţine ştiinţele practice, tehnice, iar femeia deţine ştiinţa vieţii: Eva fiind rânduită de Creator să fie mama tuturor celor vii (Gen 3,20). În ceea ce priveşte darul evlaviei, femeia îşi dovedeşte primatul prin trăirea mai intensă a credinţei. Fapt evident prin participarea lor masivă la oficiile liturgice. Bărbatul deţine însă darul fricii de Dumnezeu mai mult decât femeia, aşa cum ne relatează Sfânta Scriptură: Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu (Ps 111,10), desăvârşind sfinţenia în frica de Dumnezeu (2Cor 7,1). Să ţinem cont: chiar crudul Irod se temea de Dumnezeu şi-l proteja pe Ioan Botezătorul, pe când Irodiada măcina răzbunarea în inima ei fără nici o frică.

Fiecare persoană simte dorinţa după plinătatea ei: bărbatul simte că îi lipsesc în mare măsură darurile înţelegerii, sfatului şi evlaviei; dar le priveşte în femeie, pe care vrea să o aibă de partea sa, ca să-i suplinească lipsurile. Femeia, în schimb, simte că îi lipsesc darurile înţelepciunii, puterii şi fricii de Dumnezeu şi priveşte cu admiraţie la bărbatul care le are şi vrea să-l aibă de partea ei, ca să-i suplinească lipsurile şi să-i apere valorile; bărbatul oferă înţelepciune, putere, inventivitate şi frica de Dumnezeu; femeia oferă soţului înţelegere, sfaturi din inimă, gingăşie, evlavie. Schimbul reciproc de daruri face din familie un colţ de rai.

Sfinţii Ioachim şi Ana şi-au bazat alegerea inimii lor pe darurile spirituale reciproce şi astfel au ajuns la plinătatea unităţii în familie. Dorinţa de a avea o odraslă, pe care să o introducă în cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu prin credinţă, s-a concretizat într-o rugăciune pornită ca dintr-un singur suflet, ca dintr-o singură inimă. Plini de Duhul Sfânt, părinţii Fecioarei Maria aşteptau mângâierea lui Israel (Lc 2,25). Dumnezeu a privit la inima lor, pe care el însuşi le-a pregătit-o, şi i-a binecuvântat cu acea odraslă în care darurile Duhului Sfânt şi-au aflat plinătatea încă din prima clipă a zămislirii ei. Pentru aceasta preacurata Fecioară Maria a ales din fragedă pruncie să rămână fecioară, spre a-i sluji numai lui Dumnezeu, fiindcă nu-i lipsea nimic din ceea ce aparţine din fire ca dar bărbatului, nu simţea lipsa înţelepciunii, puterii şi nici a fricii de Dumnezeu. Conştientă de tot ceea ce are din partea lui Dumnezeu, când îngerul Gabriel îi aduce vestea că va zămisli şi va naşte un prunc, preacurata îi răspunde: Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat? Ceea ce vrea să spună: Cum va fi aceasta, din moment ce eu nu am nici o trebuinţă de bărbat, fiindcă nu-mi lipseşte nimic din darurile lui? La care îngerul îi confirmă plinătatea celor şapte daruri ale Duhului Sfânt care dau unitatea familiei şi ea va zămisli tocmai în virtutea lor care o încadrează în familia lui Dumnezeu: Duhul Sfânt se va coborî asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema (Lc 1,28-35) şi va putea spune şi datorită mamei sale: Duhul Domnului este asupra mea (Lc 4,18).

Prima dată când Maria apare în Evanghelia după sfântul Matei este la sfârşitul genealogiei lui Isus: Iacob a născut pe Iosif logodnicul Mariei, din care s-a născut Isus numit Cristos (1,16). În Evanghelia după sfântul Luca se face prima menţiune la Buna-Vestire. În Evanghelia după sfântul Marcu, dar şi cea după sfântul Ioan, ea apare ceva mai târziu, pe parcursul desfăşurării misterului lui Isus. În orice caz, Maria intră în Evanghelie numai în vederea lui Isus, numai în calitate de mamă a Mântuitorului; şi chiar dacă prezenţa ei transpiră pe multe pagini, mai ales la Luca, ea este atât de discretă şi voalată de umilinţă încât dispare în cea a Fiului. Ea s-a născut şi a trăit cu adevărat ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Rămâne de datoria noastră şi spre fericirea noastră să-i descoperim această măreţie de a fi ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, fiindcă, dacă ar fi fost posibil să o întrebăm în clipa când a fost aşezată în leagănul istoriei pentru prima dată: Cine eşti tu? ne-ar fi răspuns: Eu sunt slujitoarea, roaba, Domnului. Sunt o simplă creatură dependentă total de voinţa lui Dumnezeu. Acest sentiment al dependenţei totale de voinţa lui Dumnezeu dă preacuratei Fecioare Maria cea mai mare demnitate, aşa cum se exprimă papa Pius al XII-lea: După demnitatea lui Dumnezeu, cea a Fecioarei mame este cea mai mare care se poate concepe (Lux veritatis). Dependenţa totală de voinţa lui Dumnezeu îi dă preacuratei sentimentul de slujitoare, de roabă, care constituie trăsătura mesianică prin excelenţă pe care o prefigurează pentru acela care a fost prevestit de profeţi drept slujitorul lui Iahve (Is 52,13) şi care având forma lui Dumnezeu, s-a nimicit pe sine luând forma sclavului (Fil 2,6-7).

Ascunsă fiind cu Cristos în Dumnezeu, Maria este conştientă de măreţiile sale şi atât de clară în smerenia sa încât le poate cânta fără să se neliniştească: Toate neamurile mă vor numi fericită, fiindcă mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic (Lc 1,48-49). Cu toată umilinţa a prorocit slava proprie fără să-şi reţină pentru sine nici cea mai mică firimitură de merit; gloria ei trebuie să slujească numai spre a-l preamări pe acela care a ştiut să facă dintr-o creatură atât de mică o mamă pentru Dumnezeu, o regină pentru cer şi pământ, o mijlocitoare puternică pentru mântuirea noastră (cf. Intimita divina pag. 1556).

Care este datoria noastră în ziua de azi faţă de această capodoperă divină?

Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru această făptură atât de minunată; să o iubim, să-i imităm virtuţile şi mai ales smerenia şi să-i cerem ajutorul de a ne trăi şi noi viaţa pământească ascunşi cu Cristos în Dumnezeu, ca să ne naştem apoi pentru împărăţia cerurilor. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin