Predici

Matei, “vameşul”: adică perceptorul de impozite în contul romanilor, urât de două ori de popor ca hoţ de profesie şi trădător, considerat ca “păcătos public”… Era ultima persoană la care te-ai fi putut gândi să fie un om potrivit pentru o “vocaţie religioasă”.

În schimb Isus l-a chemat: “Urmează-mă”. Iar Matei “s-a ridicat şi l-a urmat”. Şi a devenit unul din “Cei Doisprezece”, unul dintre aceia cărui Isus îi va încredinţa misiunea de a predica evanghelia la toate popoarele.

Acest fapt trezeşte stupoare şi curiozitate, începând chiar de la colegii lui Matei. Oare cum era posibil ca un “rabbi”, un maestru în cele religioase, să cheme pentru a-i deveni ucenic un tip ca Matei? Normal că “autorităţile religioase” ale timpului evitau orice contact cu oameni de acest fel…

Astfel că şi alţi prieteni ai lui Matei s-au îndreptat spre casa lui, unde se afla deja Isus, “şi s-au aşezat la masă cu Isus şi cu ucenicii”. Şi urmează un mare scandal pentru multe persoane care erau considerate (sau se considerau…) model de religiozitate şi de fidelitate faţă de legea lui Dumnezeu: “De ce învăţătorul vostru stă la masă împreună cu vameşii şi păcătoşii?”.

Cei care profesau public angajarea lor în păzirea fidelă a legii lui Dumnezeu considerau o datorie faptul de a nu se amesteca cu “păcătoşii” (adică cu cei care nu păzeau legea), ca semn concret al faptului că ei sunt deosebiţi de aceştia, precum şi ca semn al detestării conduitei lor. A sta împreună cu ei, mai ales la masă, ar fi însemnat “contaminarea”, oarecumva pierderea propriei “curăţii” înaintea lui Dumnezeu, compromiterea demnităţii proprii şi a onoarei de persoane bune…

“Nu cei sănătoţi au nevoie de medic, dar cei bolnavi… Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, dar pe cei păcătoşi”.

Isus răstoarnă perspectiva în modul de a vedea lucrurile, referitor la cei care considerau că trebuie să râdă sau să dispreţuiască comportamentul său. De fapt, El nu se preocupă de compromiterea integrităţii sau reputaţiei sale stând împreună cu “păcătoşii”. În schimb este preocupat de faptul de a ieşi în întâmpinarea acestor persoane, pentru a le ajuta să iasă din păcat – adevărata “boală” a condiţiei umane – regăsind imaginea corectă a lui Dumnezeu şi încrederea în milostivirea sa.

Tocmai acesta este punctul decisiv. Comportamentul lui Isus, pe de o parte, şi criticile farizeilor, pe de altă parte, sunt indicatorul unui mod diferit de a gândi la Dumnezeu şi la raportul trăit cu el. Celor care-i critică conduita, Isus le răspunde: “Mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: milă vreau şi nu jertfă”.

Aceste cuvinte – luate din profetul Osea (cf prima lectură) – sunt citate de două ori de Isus în Evanghelia după Matei (în 9,13 şi 12,7); şi totdeauna ca răspuns polemic faţă de cei care-i reproşau lui sau ucenicilor lui că nu observă anumite reguli şi prescrieri de practică religioasă.

La drept vorbind, textul original din Osea este un pic diferit: “Iubire vreau şi nu jertfă”. Este unul din multele pasaje din profeţi în care poporul lui Israel este atenţionat asupra adevărului unui cult adus lui Dumnezeu, care să nu se limiteze la rituri şi practici exterioare, dar care să constea înainte de toate din iubire sinceră, fidelitate, şi ascultare faţă de poruncile sale; şi deci din dreptate, solidaritate, respect şi iubire faţă de aproapele.

În aceasta constă adevărata religiozitate, acesta este modul corect de a-l cinsti pe Dumnezeu, aceasta este ceea ce-l interesează într-adevăr pe Dumnezeu din partea noastră, ceea ce el aşteaptă de la noi.

Modul de acţiune al lui Isus arată care este modul corect de a-l gândi pe Dumnezeu şi deci de a ne comporta ca persoane “religioase şi evlavioase”. Ceea ce contează nu este observarea formală a prescrierilor şi practicilor aşa numite “religioase”… Ceea ce contează este a învăţa de la Dumnezeu însuşi marea normă a milostivirii.

Înaintea lui Dumnezeu nu suntem “drepţi”, “la adăpost”, prin faptul că păzim anumite reguli, norme obiceiuri. Şi cu atât mai puţin prin faptul că “nu ne amestecăm” cu necredincioşii şi păcătoşii.

Suntem într-adevăr plăcuţi lui Dumnezeu atunci când căutăm să fim milostivi faţă de toţi, aşa cum este Dumnezeu însuşi: el “care face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5,45).

Integritatea noastră morală (să presupunem…) precum şi religiozitatea noastră, nu ne dau niciodată dreptul de a judeca şi cu atât mai puţin de a dispreţui în inima noastră pe cineva. Nu trebuie să ne fie teamă că “ne spurcăm” prin contactul cu cineva, nici chiar cu acela (să presupunem) care ar fi vinovat de mari delicte. Dar cu condiţia ca raportul nostru cu aceste persoane să fie totdeauna călăuzit de respect şi iubire (nu de interes, de orice gen…), iar inima noastră să fie departe de orice ipocrizie.

pr. Anton Iştoc Ritul latin