Predici

Ascultând (cu atenţie!) lecturile de la Liturghia de astăzi, riscăm să rămânem într-un fel perplecşi: la primă vedere par una împotriva alteia în afirmaţii…

Cartea Deuteronomului ne spune că se merge în întâmpinarea “binecuvântării” sau “blestemului”, dacă se ascultă sau nu se ascultă de poruncile lui Dumnezeu. În schimb, în scrisoarea către Romani, Paul, ne spune că ceea ce contează nu sunt “faptele legii”, pentru că toţi suntem păcătoşi şi Dumnezeu este acela care “îndreptăţeşte gratuit prin harul său, în virtutea răscumpărării realizată de Cristos Isus!”; ceea ce contează este faptul de a avea credinţă în Cristos. Iar în Evanghelie auzim repetându-se foarte clar că “pentru a intra în împărăţia cerurilor” nu este suficient să spui că crezi în Isus “Doamne, Doamne…”: trebuie “să faci voinţa Tatălui”, trebuie “să pui în practică” învăţăturile lui Isus.

În realitate, analizând bine lucrurile, între “îndeplinirea voinţei Tatălui” (sau ascultarea de poruncile lui Dumnezeu) şi “faptul de a avea credinţă în Isus Cristos”, nu există de fapt mare diferenţă. Pentru că credinţa nu este o chestiune de cuvinte ( a spune Crezul, a spune rugăciuni, a spune că suntem credincioşi…). Credinţa este o chestiune de convingere intimă referitor la adevărul a ceea ce spune Evanghelia; iar dacă este adevărat că noi credem în ceea ce Isus a învăţat, noi vom demonstra concret că “avem credinţă” în el, tocmai punându-i în practică cuvintele.

Discursul sfântului Paul intenţionează să ne amintească realitatea că totdeauna “harul” lui Dumnezeu precede orice bună voinţă sau orice “merit” din partea noastră. Nu datorită faptelor noastre putem dobândi mântuirea veşnică, ci pentru că Isus Cristos a murit şi a înviat pentru noi.

Niciodată noi nu ne putem plasa în faţa lui Dumnezeu în atitudinea aceluia care-şi face socotelile despre “ce am dat, ce am”. Orice bine pe care-l facem (sau presupunem că-l facem…), este înainte de toate darul lui Dumnezeu; pentru că el însuşi este acela care “trezeşte în noi voinţa şi acţiunea conform bunăvoinţei sale” (Fil 2,13; cf Evr 13,21).

De aceea, evanghelia pe care am ascultat-o ne atenţionează puternic asupra responsabilităţilor noastre în faţa lui Cristsos, Domnul şi judecătorul nostru. Faptul de a ne numi “creştini”, nu înseamnă nimic. Purtăm acest nume pentru că am fost botezaţi. Dar oare credem noi într-adevăr în Cristos?

Dar nici faptul de a spune că credem nu este suficient. Aşa cum nu este suficient nici faptul de a spune “Doamne, Doamne”, pentru a fi într-adevăr ucenicii lui Cristos. Nu ajunge nici chiar faptul că suntem “practicanţi”: că mergem la Liturghia de duminică, vizităm parohia şi sălile de instruire, aparţinem unui grup sau unei mişcări… Nu ajunge nici faptul că suntem persoane “devote” şi că facem anumite practici de pietate (rugăciuni, novene, pelerinaje şi aşa mai departe)…

Conform cuvintelor lui Isus, nu ajunge nici chiar a vorbi despre el, a predica sau învăţa “în numele lui”. Evident nu ajunge nici faptul de a fi preoţi, episcopi, călugări, călugăriţe… Nu ajunge nici chiar să faci minuni în numele lui.

Chiar şi persoanelor cele mai “religioase” li s-ar putea întâmpla să audă spunându-li-se în ziua judecăţii (“În acea zi”, cum ne spune Evanghelia): “Nu v-am cunoscut niciodată… Voi nu aţi fost niciodată într-adevăr ucenicii şi prietenii mei”.

Pentru că adevărata credinţă în Isus Cristos nu se măsoară atât prin practicile religioase, cât mai ales prin practicarea dragostei, în care se rezumă toate poruncile lui Dumnezeu, “îndeplinirea voinţei Tatălui”, “punerea în practică” a cuvintelor lui Isus.

Într-un mod sau altul, la aceasta trebuie să conducă toate instituţiile şi practicile noastre religioase. Altfel – din punctul de vedere al Evangheliei şi în ciuda tuturor aparenţelor – numele de creştin şi profesiunea de credinţă sunt numai “casă pe nisip”…

pr. Anton Iştoc Ritul latin