Predici

“Nu vă îngrijoraţi ce veţi mânca, ce veţi bea sau cu ce vă veţi îmbrăca… Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea…”. Sunt cuvinte foarte frumoase, senine, care dau siguranţă: nu trebuie să ne preocupăm prea mult de problemele vieţii! Trebuie să avem încredere în providenţa lui Dumnezeu! “Priviţi păsările cerului, observaţi florile câmpului, nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine…”. Desigur sunt cuvinte frumoase, pline de poezie. Dar oare mai sunt şi altceva în afară de “cuvinte frumoase”?

Poate că niciodată ca în zilele noastre – cu ştiinţa pe care o avem despre legile naturii pe de o parte şi despre responsabilităţile umane pe de altă parte – nu ne apare într-adevăr mai greu de înţeles şi acceptat discursul evanghelic despre providenţă. De exemplu să ne gândim la miile de persoane care mor de foame în lume… şi atunci ne vine să ne întrebăm: Unde este această renumită “providenţă a lui Dumnezeu”?

Mărturisesc că personal nu ştiu să rezolv acest “scandal”… Dar în acelaşi timp am impresia că există ceva eronat din partea mea (sau în ceea ce ne priveşte pe noi toţi) în a-mi imagina că pot “să-i cer cont” lui Dumnezeu pentru contradicţia care pare să se ivească între cuvintele Evangheliei şi realitatea lumii…

Normal că noi suntem prea gata să interpelăm responsabilitatea lui Dumnezeu referitor la relele din lume: de ce se întâmplă aceasta şi aceasta? De ce nu face Dumnezeu aşa şi aşa? În schimb suntem prea puţin disponibili să ne interpelăm pe noi înşine. De exemplu: până în ce punct realizăm noi acea condiţie pe care Evanghelia o pune ca bază de care nu se poate face abstracţie pentru tot discursul despre providenţă?

De fapt, discursul porneşte de la acest principiu: “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni… Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi banului”. Cu alte cuvinte: nu putem pretinde că suntem buni creştini dacă în acelaşi timp avem drept primă preocupare banii şi bogăţia. Atâta timp cât rămânem prizonierii logicii banului, bunăstării în creştere nelimitată, consumismului niciodată sătul, noi nu avem dreptul să facem observaţii despre providenţa lui Dumnezeu, pentru că nu ştim nici măcar despre ce este vorba.

Pentru a înţelege discursul despre providenţă trebuie să acceptăm pariul cu sărăcia ca stil de viaţă, în numele lui Cristos. Cei care au făcut aceasta în mod serios – de la sfântul Francisc la Cottolengo şi la alţii, nu numai în secolele trecute şi nu numai preoţi şi călugări… – au experimentat că Evanghelia are dreptate.

Dar trebuie să rămânem în joc. Nu avem dreptul să-i cerem cont lui Dumnezeu de mizeria altuia, în timp ce noi avem din abundenţă multe lucruri superflui, risipim şi irosim o cantitate enormă de energii ale pământului şi “ne îngrijorăm” pentru multe lucruri care nu sunt exact necesităţile cele mai elementare despre care vorbeşte Evanghelia. Aşa cum nu avem dreptul să apelăm la providenţa lui Dumnezeu, dacă din partea noastră suntem obsedaţi de mentalitatea “asigurării” prealabile şi integrale împotriva tuturor riscurilor şi neprevăzutului…

Providenţa “funcţionează” pentru cel care ia în serios învăţătura lui Cristos. Dacă în interiorul nostru nu ne încredem suficient în cuvintele sale, inevitabil recădem în miile noastre “nelinişti şi îngrijorări”. În timp ce, cu cât căutăm mai mult să asimilăm spiritul Evangheliei, cu atât vedem mai multe “dezumflându-se” şi reducându-se lumea realităţilor care ne par importante, necesare, absolute… Providenţa “funcţionează” pentru acela care pune pe primul loc în gândurile şi preocupările sale înseşi realităţile pe care le numim în “Tatăl nostru”: acestea sunt cele mai importante!

Desigur: cuvintele lui Isus nu sunt o invitaţie la lene şi iresponsabilitate. Nu este vorba nici de a sta cu mâinile în sân cu scuza că “Dumnezeu vede, Dumnezeu are grijă”, şi nici de a renunţa la orice prevedere pentru ziua de mâine. Credinţa nu ne eliberează de preocupările zilnice, de truda muncii, de responsabilităţile familiare şi sociale. Dar, sunt modalităţi şi modalităţi de abordare pentru aceste lucruri.

Adesea neliniştea pentru ziua de mâine (ca şi regretul nostalgic şi steril al trecutului) sfârşeşte prin a distruge toată bucuria de a trăi în prezent: în timp ce în schimb, numai prezentul este timpul pe care îl avem cu adevărat la dispoziţie…

Credinţa ne face să vedem fiecare zi care ne este dată s-o trăim ca pe “un dar mereu nou” al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi (Preafaţa VI din timpul duminicilor de peste an). Şi aceasta este certitudinea pe care ne putem fonda puternic şi tare seninătatea şi încrederea noastră: “Noi ştim că în toate Dumnezeu conlucrează pentru binele celor care-l iubesc”, pentru că “dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră. El care nu l-a cruţat pe propriul Fiu, dar la dat pentru noi, oare cum nu ne va da totul împreună cu el?”. De fapt nici prezentul, nici viitorul, nici viaţa, nici moartea nu ne vor putea separa niciodată de iubirea lui Dumnezeu… (cf Rm 8,28-39).

pr. Anton Iştoc Ritul latin