Predici

“Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte…”. Atunci când aşa numita “lege a talionului” a fost formulată în codul lui Hammurabi (pe la anul 1750 a.C) fără îndoială că a reprezentat o adevărată victorie a civilizaţiei, punând frâu şi o regulă împotriva exceselor necontrolate în exerciţiul răzbunării: acela care s-a făcut vinovat de o daună faţă de altcineva, va trebui să sufere o pedeapsă egală cu dauna produsă, şi nicidecum superioară.

După câte mi se pare acest stadiu de “civilizaţie” nu a ajuns încă nici în anumite ambiente din prezumptuoasa noastră societate, unde de fapt cu atât mai puţin se poate spune că este observată “ad litteram” Evanghelia pe care am ascultat-o…

Este suficient să privim în jur, să ascultăm telejurnalul sau să citim ziarele: frumoasa şi simpatica noastră Românie (unde cam toţi suntem botezaţi şi deci oficial creştini) oare este plină de lume care-şi doreşte tot binele, în care toţi se întrec în iertare reciprocă şi în a fi generoşi unii cu ceilalţi, unul mai mult ca altul?

Şi nu trebuie spus că este vina timpurilor moderne, pentru că dacă privim înapoi în istorie, nu apare că generaţiile trecute de creştini au fost mai bune decât noi în această privinţă: “Dar eu vă spun: iubiţi pe duşmanii voştri…”.

Dacă Isus spunea aceste cuvinte în mod serios, se pare că nu sunt mulţi creştini care-l iau în serios; cel puţin în ceea ce priveşte aceste cuvinte ale sale.

Cu scuza că sunt expresii paradoxale, care nu se pot lua “ad litteram” (“întoarce-i şi obrazul celălalt”…), imediat şi în grabă se trece şi la decăderea spiritului acestor cuvinte, fără a mai căuta să se înţeleagă ce sens au, şi cum pot şi trebuie să fie actualizate în viaţa fiecăruia, pentru că aceste cuvinte ne ating şi ne privesc în sentimentele şi atitudinile noastre cele mai spontane şi mai “naturale”.

Reacţia faţă de violenţă, apărarea, este o mişcare şi atitudine instinctivă şi corectă; apărarea avutului personal în faţa celui care vrea să ţi-l ia, ni se pare normal; a dispune de noi înşine şi de timpul nostru fără a trebui să suferim puterea şi indiscreţia altuia, este un drept al tuturor.

Dar Isus ne învaţă să privim lucrurile dintr-un alt punct de vedere: acceptarea mai degrabă a unei “daune” la nivel personal, deşi nu se acceptă logica forţei şi a violenţei; a şti să renunţi chiar la propriul drept, în numele unei generozităţi dictată de iubire chiar şi faţă de cel care produce răul.

Dar de ce să ne comportăm aşa? Ce sens poate avea o atitudine de acest fel – presupunând că suntem capabili de aceasta – într-o lume ca a noastră?

Răspunsul lui Isus la această întrebare este: “Pentru ca să fiţi fiii Tatălui vostru ceresc, care face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni”.

Tocmai acesta este punctul decisiv. În învăţătura lui Isus, criteriul fundamental care trebuie să-i călăuzească pe creştini în comportamentul lor, este: imitarea comportamentului lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu este infinit de răbdător, bun şi milostiv chiar şi faţă de aceia – am spune noi – care nu o merită: chiar şi faţă de “cei răi” şi cei “nedrepţi”.

A-l iubi pe cel care ne iubeşte, pe cel care ne este simpatic, pe cel care nu ne produce nici o neplăcere… de toate aceste gesturi sunt toţi capabili, ne spune Isus. Dar voi, fiţi desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru: iubiţi chiar şi pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă fac rău.

Dar atunci: trebuie să lăsăm cale liberă celor puternici? Oare nu trebuie să ne luptăm pentru drepturile celor săraci şi asupriţi? Trebuie să renunţăm la lupta împotriva nedreptăţilor?

Cu siguranţă că nu! Dimpotrivă: căutarea dreptăţii şi angajarea activă în favoarea celor săraci şi oprimaţi este o datorie concretă pentru toţi creştinii. Dar angajarea în favoarea dreptăţii se dovedeşte a fi autentică atunci când se concretizează în favoarea celorlalţi; este ambiguă şi nelalocul ei atâta timp cât menţine aspectul unei revendicări interesate sau al unei răzbunări. Şi nici o angajare pentru dreptate nu poate justifica niciodată ura faţă de cineva, ne spune Evanghelia.

“Fiţi desăvârşiţi aşa cum desăvârşit este Tatăl vostru ceresc”. Şi Isus ştia că spune ceva imposibil. Şi totuşi nu putem renunţa la această regulă de viaţă fără a renunţa prin aceasta la voinţa de a fi creştini.

Evanghelia nu a fost niciodată pusă în practică pe deplin, nici chiar de sfinţi. Pentru că nici un om nu va putea niciodată să ajungă la perfecţiunea lui Dumnezeu în iubire. Dar Evanghelia nu încetează niciodată să fie vie, tocmai pentru că ne provoacă să ne depăşim încontinuu pe noi înşine: oricare ar fi punctul în care ne aflăm, toţi putem şi trebuie să devenim mai buni în ochii lui Dumnezeu, crescând în concretizarea şi perfecţionarea carităţii.

pr. Anton Iştoc Ritul latin