Predici

Îmi amintesc că odată, în primii ani de preoţie pe când activam într-un sat din dieceza noastră a venit să se mărturisească la mine un om care mi-a spus: “Nu am omorât pe nimeni, nu am stricat casa nimănui niciodată, şi nu mai am nimic de spus”.

Mi-a revenit în minte acest episod, reflectând despre evanghelia pe care am ascultat-o. “Aţi auzit că s-a spus: Să nu ucizi… Să nu săvârşeşti adulter… Dar eu vă spun…”. Şi mi se pare că simt o anumită confuzie în capul meu, dacă pun aceste cuvinte din Evanghelie şi le confrunt cu mine însumi şi cu lumea care este în jurul meu.

Prin urmare: Isus spune că un creştin nu se poate mulţumi cu “a nu omorî pe nimeni”; dar nu trebuie nici măcar să laşi loc mâniei împotriva “fratelui tău”. Cu alte cuvinte: nu numai că nu trebuie să ucizi, dar nici nu trebuie să urăşti pe cineva, nu trebuie să insulţi pe nimeni, nu trebuie “să te mânii” pe nimeni…

O, dar cum se poate aceasta? Este imposibil! Ar trebui să fim făcuţi din piatră! Şi la urma urmei, să fim raţionali: cineva poate să-şi iasă din fire şi să lase să-i scape un cuvânt mai puţin amabil, dar să ucizi este altceva!

Da, este adevărat. Şi de fapt gândindu-ne la numărul de morţi ucişi în fiecare lună sau chiar săptămână în frumoasa şi democratica noastră Românie (ca să nu mai privim în ograda altuia) ne vine imediat gândul: hai să nu fim prea subtili, prea exageraţi: lucrurile ar merge deja mult mai bine în lume dacă s-ar respecta porunca din vechime: “Să nu ucizi”!

De asemenea: Isus spune că un creştin nu numai că nu trebuie să comită adulter, dar nu trebuie nici “să privească şi să dorească” o femeie care nu este soţia sa, pentru că deja acest lucru înseamnă infidelitate.

Dar în această privinţă am impresia că în societatea noastră nici chiar porunca din vechime nu este luată în serios: căsătoriile se fac şi se desfac cu multă şi discretă facilitate; cât priveşte apoi fidelitatea… să avem “pardon”, nu trebuie să dramatizăm: o escapadă nu înseamnă nimic; iar în ceea ce priveşte “să te uiţi cu dorinţă”, ce rău este în asta?… Etcetera.

Apoi nu mai vorbim despre cea de-a treia “regulă” pe care-o indică Isus în Evanghelia pe care am ascultat-o: “Dacă este da, spuneţi da, dacă este nu, spuneţi nu”. Un creştin nu numai că nu trebuie să jure fals, dar nici nu trebuie să se jure niciodată: pur şi simplu trebuie să spună lucrurile aşa cum sunt, totdeauna şi cu toţi.

Dar lucrurile nu sunt chiar aşa de simple! În această lume, cine vrea să fie onest şi sincer cu orice preţ, este tras pe sfoară de toţi! Trebuie totuşi să te aperi un pic…

Pe scurt: pe de o parte, în România suntem cam toţi “creştini” (ortodocşi sau catolici ori protestanţi, dar creştini); pe de altă parte, după câte se pare, nu toţi creştinii procedăm în toate şi peste tot aşa cum ne învaţă Isus. Dimpotrivă: ni se pare practic imposibil să luăm “ad litteram” cuvintele sale. Şi de asemenea şi eu, care vă spune toate acestea, simt în mine însumi aceleaşi contradicţii…

Şi atunci? Oare faptul de a ne numi “creştini” este numai un mod de a spune, o moştenire istorică? Sau putem foarte bine să fim creştini, chiar dacă nu ne comportăm aşa cum ne învaţă Cristos?

Mă tem că am devenit prea insensibili la contrastul existent între noi şi Evanghelie: ca şi cum ar fi lucrul cel mai normal de pe lume… Şi suntem prea superficiali în găsirea scuzelor pentru “a adapta” Evanghelia la realităţile vieţii, cum se spune. În timp ce ne preocupăm prea puţin de a face contrariul adică de “a adapta” efectiv viaţa noastră la Evanghelie.

De aceea – dacă are un sens în zilele noastre faptul de a ne numi creştini – trebuie să recunoaştem în învăţătura lui Cristos “înţelepciunea” adevărată de urmat în viaţă, fără teama de a merge împotriva curentului. Şi de asemenea un pic “împotriva” noastră înşine, dacă recunoaştem în Isus Cristos cuvântul deplin şi ultim pe care Dumnezeu ni l-a adresat pentru a orienta într-o direcţie corectă viaţa noastră.

O viaţă umană “corectă”, conform învăţăturii lui Cristos, începe dinlăuntrul nostru: nu se judecă numai după acţiunile exterioare. Şi nu este “corectă” (adică: este eronată, greşită) viaţa aceluia care lasă loc mâniei şi urii din inima sa, chiar dacă nu ucide pe nimeni; sau a aceluia care nu cultivă în el însuşi un spirit de castitate, de onestitate şi de adevăr, chiar dacă nu comite adulterul şi nu jură fals la tribunal…

pr. Anton Iştoc Ritul latin