Predici

De obicei, lectura din Evanghelia de la sfânta Liturghie începe prin cuvintele: “În acel timp…”. Este o frază convenţională care nu este scrisă în Evanghelii: ea slujeşte numai pentru a introduce din când în când unele pericope din evanghelie. Dar această expresie poate comporta un inconvenient. Acest inconvenient constă în faptul că auzind spunându-se “în acel timp“, noi din punct de vedere psihologic proiectăm cuvintele Evangheliei în trecut; şi de aceea nu le ascultăm cu atitudinea aceluia care aude acum pe cineva care-i vorbeşte acum, ci ca pe nişte cuvinte spuse în alte timpuri şi altor persoane. Adică: “În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi de atunci…”.

Auzind spunându-se “ucenici”, noi ne gândim instinctiv la apostoli (sfântul Petru, sfântul Matei, sfântul Ioan, etc) şi în acest caz nu sensibilizăm şi nu mai suntem cuprinşi de uluire de cuvintele care urmează: “Voi sunteţi sarea pământului… Voi sunteţi lumina lumii…”. Da, dacă este vorba despre apostoli, aşa este: ei sunt cei care au dus Evanghelia în lume, ei sunt cei care au dat o bună mărturie despre Cristos prin viaţa şi moartea lor. Nu întâmpinăm nici o dificultate în a ne gândi că ei au fost într-adevăr “sarea pământului şi lumina lumii” prin predica şi sfinţenia lor.

Dar la Liturghie se citeşte Evanghelia nu pentru a şti ce spunea atunci Isus, ci pentru a asculta ce ne spune nouă astăzi Isus. Pentru că apostolii au fost trimişi de Cristos cel înviat pentru “a-i face ucenici” pe toţi cei care vor primi cuvântul lor şi vor fi botezaţi “în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (cf Mt 28,16-20). Şi atunci când la sfânta Liturghie se citeşte Evanghelia, Isus însuşi este cu adevărat acela care vorbeşte acelora care “sunt adunaţi în numele său” (cf Mt 18,20).

Concluzia nu poate fi decât aceasta: şi nouă, nouă tuturor care purtăm numele de creştini, Isus ne spune: “Voi sunteţi sarea pământului… Voi sunteţi lumina lumii…”.

Parcă ne vine să spunem: Dar, să nu glumim! Noi de fapt nu avem de loc aceste pretenţii. “Lumină a lumii”: hai să ne-o închipuim şi pe asta! Suntem nişte oameni ca toţi ceilalţi; nu suntem nici “aştri ai ştiinţei”, nici maeştri ai înţelepciunii… Noi nu suntem dintre aceia despre care vorbesc televiziunea şi ziarele. Nu suntem dintre aceia care fac aşa numita “opinie publică”… Poate că Isus se referă numai la Papa, la episcopi, profesorii de teologie, la maeştrii de spiritualitate…

Nu trebuie să recurgem la subterfugii: Isus vorbeşte pentru toţi “ucenicii săi”, adică pentru toţi cei care mărturisesc că cred în el. Iar cuvintele sale nu sunt nicidecum o luare în râs şi nici cine ştie ce prezumpţie exaltată. În schimb sunt expresia datoriei şi misiunii care este încredinţată fiecăruia dintre noi ca şi creştini: “Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre bune să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri”.

Aici nu are importanţă meseria pe care o practicăm sau poziţia pe care o ocupăm în Biserică şi societate. Nu are importanţă dacă suntem personaje renumite sau nu ne cunoaşte nimeni. Fiecare creştin este “sarea pământului şi lumina lumii” în măsura în care reflectă în viaţa sa învăţătura şi exemplul lui Cristos. De fapt El este, “lumina adevărată care luminează pe tot omul” (In 1,9). El este acela în care se manifestă – dincolo de orice cunoaştere şi înţelepciune umană – înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi prin el – Cuvântul întrupat, răstignit şi înviat – existenţa umană “capătă gust” în bucuria speranţei şi experienţa dragostei.

Prin botez, noi am devenit o singură realitate cu Cristos. Noi toţi trebuie să putem spune împreună cu Paul: “Nu mai trăiesc eu, dar Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20). Şi acesta este darul şi angajamentul care se reînnoieşte şi se aprofundează ori de câte ori primim Trupul lui Cristos în sfânta Împărtăşanie. Prin urmare toţi ar trebui să devenim “o evanghelie vie” şi să facem să iasă în evidenţă Isus Cristos prin cuvintele şi acţiunile noastre.

“Dar dacă sarea se va strica…”. Fraza exprimă într-un oarecare fel ceea ce se întâmplă în noi toţi. Creştinismul nostru este oarecumva cam “insipid”, pentru că în viaţa noastră se vede prea puţin spiritul Evangheliei; şi acea credinţă pe care o mărturisim mergând la sfânta Liturghie duminica, rămâne prea “ascunsă” în celelalte zile şi în afara bisericii…

Numai sfinţii sunt într-adevăr “sarea pământului şi lumina lumii”. Dar ştim că toţi suntem chemaţi să fim în sfânta Biserică – cel puţin un pic de “sfinţi”, în coerenţa concretă zilnică prin credinţa pe care o mărturisim.

pr. Anton Iştoc Ritul latin