Predici

- Şi sărbătoarea “Corpus Domini”, ca şi cea a Preasfintei Treimi, este o moştenire medievală: de fapt, a fost “inventată” în secolul al XIII-lea şi a rămas caracterizată mai ales de procesiunea cu Preasfântul Sacrament, care a cunoscut – până nu de mult – un mare grad de popularitate.

Astăzi lucrurile s-au schimbat un pic. Se priveşte la Euharistie într-un alt mod, mai apropiat de spiritul şi practica Bisericii din vechime. Este celebrarea Euharistiei care “constituie centrul întregii vieţi creştine pentru Biserica universală, pentru cea locală şi pentru fiecare credincios” (Principii şi norme pentru folosirea Misalului Roman n.1). Susnumita celebrare ritmează viaţa comunităţilor creştine, încă din epoca apostolică, în fiecare duminică; şi cea mai bună formă de “cult” euharistic consistă în participarea fidelă, conştientă şi responsabilă la Liturghia duminicală.

– Aceasta nu împiedică faptul ca în această sărbătoare să se poată evidenţia credinţa în prezenţa reală şi permanentă a Domnului în sacramentul Euharistiei prin alte forme de cult euharistic, cum ar putea fi expunerea/adoraţie şi procesiunea însăşi, dacă circumstanţele o sugerează. În acest sens vă trimitem la indicaţiile şi normele conţinute în cartea liturgică (poate nu de toţi cunoscută…), Ritualul împărtăşaniei în afara Liturghiei şi cultul euharistic, la nn 87-104. Semnalăm, mai ales ceea ce se spune la n. 103: “Este preferabil ca procesiunea cu preasfântul Sacrament să aibă loc imediat după Liturghia, în care este consacrată hostia care trebuie purtată apoi în procesiune. Însă nimic nu împiedică ca procesiunea să se desfăşoare drept o încoronare a unei adoraţii publice şi prelungite, făcută după Liturghie”.

– La sfânta Liturghie să se aibă în vederea într-un chip special liturgia euharistică (adesea făcută prea în grabă…):

Altarul să apară clar ca “masă”: dacă se poate să se insiste asupra momentului prezentării darurilor şi să nu se reducă “la o sumă de obiecte care adesea nu au nimic comun cu liturgia euharistică”.

Să se organizeze prezentarea pâinii şi a vinului din partea credincioşilor. În timpul acestei mici “procesiuni” se va cânta un cântec adaptat momentului.

În sfârşit să se ţină cont (şi nu numai în această duminică…) a ceea ce recomandă Conferinţa Episcopală Italiană: “Pentru ca semnul participări la unica pâine frântă să fie evidenţiat, este bine să se facă gestul frângerii pâinii într-un mod cu adevărat expresiv şi vizibil pentru toţi. De aceea se cuvine ca pâinea azimă, făcută în forma tradiţională, să fie astfel făcută încât preotul să poată frânge hostia în mai multe părţi care să fie distribuită cel puţin la câţiva credincioşi”.

Pentru a trăi, toţi avem nevoie să mâncăm… Pur şi simplu, fără de hrană murim de foame. Şi dacă aceasta de obicei nu se întâmplă în părţile noastre (noi avem o problemă opusă: ar trebui să mâncăm mai puţin, pentru a ne fi mai bine), totuşi continuă să se întâmple în multe părţi ale lumii. Hrana şi viaţa sunt două realităţi foarte strâns legate între ele.

Foamea nu este un lux. Este simbolul cel mai radical al nevoii, al necesităţii care caracterizează condiţia umană. La drept vorbind, nimeni nu este “autosuficient”: toţi depindem de pământ pentru subzistenţa noastră. Nimeni nu poate trăi “singur”, prin puterea proprie. Toţi avem nevoie să găsim în afara noastră, în lumea care ne înconjoară, izvoarele de energie (hrana), fără de care nu putem continua să trăim.

În fiecare zi, în civilizaţia noastră de abundenţă, avem multe lucruri la îndemână ca hrană de mâncat: pâine, produse de panificaţie, orez, cartofi, carne, verdeaţă, fructe… Iar pentru a spune că mă îngrijesc să-mi câştig existenţa, ne exprimăm deseori că merg să-mi câştig şi eu o pâine. Pentru că pâinea – în regiunile noastre precum şi în limbajul nostru – a rămas însuşi simbolul hranei minime indispensabile pentru toţi pentru a putea trăi.

Pâinea nu se găseşte deja “gata făcută”. Ea se naşte din colaborarea dintre forţele naturii şi activitatea omenească; este “rodul pământului şi al muncii omului”; este în acelaşi timp dar (pentru că pământul nu l-am făcut noi) şi dobândire (pentru că nu este obţinută fără de efort).

“Omul nu trăieşte numai cu pâine…” (prima lectură). Deşi indispensabilă, hrana pământească, nu este suficientă pentru a asigura viaţa. Iar “foamea” noastră nu se satură cu saţietatea hranei. Ne este “foame” de multe alte lucruri: de bani, de iubire, de putere…

“Eu sunt pâinea vie coborâtă din cer…” (Evanghelie). Isus Cristos se propune oamenilor ca “pâine care dă viaţă”: principiu de energie vitală care rămâne chiar şi dincolo de moarte (“Cine mănâncă trupul meu… eu îl voi învia în ziua de apoi”); o “pâine a vieţii” care este dar al lui Dumnezeu, şi izvorul şi originea oricărei vieţi (“Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă mănâncă pe mine, va trăi prin mine”).

“Pâinea pe care noi o frângem, nu este oare împărtăşirea cu trupul lui Cristos”? (lectura a doua). În sacramentul Euharistiei noi ne hrănim cu Cristos, care “şi-a dat trupul său” – adică pe sine însuşi şi viaţa sa – “pentru viaţa lumii” (Evanghelie).

În felul acesta suntem uniţi cu el printr-un raport foarte strâns (“Cine mănâncă trupul meu… rămâne în mine şi eu în el), formăm împreună cu el o singură realitate, primim de la el energia, puterea Duhului său, ca să “devenim în Cristos un singur trup şi un singur Duh” (Rugăciunea euharistică III).

“Pentru că este o singură pâine, iar noi, deşi suntem mulţi, suntem un singur trup…” (lectura a doua). Împărtăşirea cu trupul lui Cristos face din noi înşine “trupul lui Cristos”, Biserica.

Participarea la Euharistie ne leagă unii de alţii ca pe diferitele membre (sau diferitele celule) ale unuia şi aceluiaşi organism viu, într-o angajare reciprocă de comuniune, mereu şi continuu de construit şi de întărit, până când ne vom putea “bucura pe deplin de viaţa divină” a lui Cristos la ospăţul cel veşnic, pe care el “ne face să-l pregustăm în sacramentul Trupului şi Sângelui său” (rugăciunea de după Împărtăşanie).

pr. Anton Iştoc Ritul latin