Predici

Agitaţia cotidiană a lumii de astăzi, în care suntem prinşi cu toţii, ne face să uităm că răspunsul la problemele noastre cele mai importante se află în Sfânta Scriptură.

Bogăţia de semnificaţie a textelor sacre, pe care ni le propune Biserica în ziua de astăzi spre meditare, sunt într-adevăr o provocare la interiorizare, la oprirea din acest ritm alert al vieţii, pentru a ne odihni în pacea oferită de Cristos.

Prima lectură, luată din cartea profetului Zaharia, ne prezintă una din profeţiile acestuia făcute cu privire la Mesia. Profeţia face parte din a doua parte a cărţii, scrisă probabil la puţin timp după campania militară a lui Alexandru cel Mare în Siria, Fenicia şi Palestina în 332 î.C. Ca şi în multe alte circumstanţe istorice, sosirea lui Alexandru cel Mare a suscitat speranţa unei noi reluări a planului lui Dumnezeu cu poporul evreu. Dar pentru acest plan era nevoie de un rege, un rege total diferit de cei pe care îi avusese Israelul până atunci. Mesajul lui plin de speranţă va readuce bucuria în tot Ierusalimul. Nu trebuie să uităm că expresii ca “regele tău, Sioane”, în scrierile biblice antice, se referă la Iahve, la sosirea şi domnia sa. Aşadar, în regele din timpurile de pe urmă va fi actualizată regalitatea divină a lui Iahve.

Primele cuvinte ale lecturii sunt o invitaţie la bucurie, deoarece profetul aduce o veste bună locuitorilor Ierusalimului. Epitetele pe care le primeşte viitorul rege sunt pline de semnificaţie. Va fi drept, adică va îndeplini cu fidelitate voinţa Tatălui. Va fi victorios, adică protejat de către Dumnezeu şi eliberat de duşmani. Dar în acelaşi timp va fi umil, modest, unul care nu se va servi de putere pentru a se autoexalta. De aceea, el va refuza să vină călare pe un cal, caii fiind folosiţi mai mult în campaniile militare şi la paradele din zilele de sărbătoare. În schimb, va veni călare pe un măgar, un animal de povară, vrând să arate caracterul său umil şi pacifist. Deşi sărac, fără mijloace şi fără prestigiu, Regele-Mesia va demonstra o eficacitate deosebită împotriva războiului, aducând pacea pentru toate popoarele.

Dacă în această primă lectură avem doar o profeţie, în evanghelie ne este prezentată împlinirea acestei profeţii în însăşi persoana lui Isus Cristos.

Contextul care precede acest paragraf descrie eşecul predicii lui Isus. Generaţia sa nu vrea să o primească pentru că e prea săracă pentru bogaţi, prea simplă pentru persoanele culte, prea laxă pentru oamenii religioşi. Totuşi el vede că nu toţi o refuză: cei săraci, cei umili, ascultând-o, îşi deschid inima cu mult interes. Cuprins de indignare în faţa refuzului fariseilor, Isus îşi îndreaptă gândul către Tatăl ceresc, adresându-i acest imn de laudă prin care îşi arată profunda bucurie interioară pentru că Tatăl i-a făcut pe cei mici să aibă parte de darul de a intra în Împărăţia Cerurilor.

Cei mici, la care se referă Isus aici, nu sunt copiii: Isus vorbeşte adulţilor şi propunerea sa este pentru adulţi care o pot accepta cu responsabilitate. Aici termenul vrea să indice săracii, fragilii, păcătoşii; cei care contează puţin sau deloc din punct de vedere social; cei care sunt victime uşoare ale samavolniciei şi ale egoismului uman; cei care sunt asupriţi, cei care nu sunt luaţi în seamă. Isus nu vrea să ne reîntoarcem în condiţia şi mentalitatea copiilor, dar să ne punem în poziţia celui care se încredinţează, aşa cum procedează copilul încredinţându-se altuia pentru a creşte, care se lasă condus pentru a învăţa să meargă, care acceptă entuziast o iniţiativă şi participă la ea, care ştie să răspundă unui bine al altuia din toată inima, fără rezerve. Simplitatea care îl caracterizează pe copil îl face să distingă lucrurile fără prejudecăţi sau tergiversări şi să fie receptiv la orice apel din partea iubirii. La această atitudine se referă Isus când exprimă poziţia Tatălui care dezvăluie sensul iubirii sale celor mici şi nu celor pe care opinia ebraică îi considera înţelepţi.

Ştim cu toţii de aprecierea de care s-au bucurat copii în predicile lui Isus. Atunci când Isus spune: “Dacă nu vă veţi schimba şi nu veţi deveni ca pruncii nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mt 18,3) nu ne cere o întoarcere fizică la copilărie, dar o dispoziţie a sufletului comparabilă cu simplitatea copilului.

Obosiţii şi împovăraţii, la care face referire Isus aici, sunt cei care se supuneau fără condiţie legii mozaice şi interpretărilor minuţioase propuse de farisei. Isus este odihna definitivă a omului, de aceea, îi cheamă pe toţi aceştia la sine. Jugul său corespunde sentimentului inimii sale: este iubirea, suficientă pentru a uni omul cu Dumnezeu şi cu aproapele. Observarea noii legi a iubirii nu depinde atât de efortul uman, dar derivă din darul gratuit al lui Dumnezeu făcut celor care se deschid Cuvântului său.

Ce poate să semnifice astăzi, într-un context de autosuficienţă, a fi mici în sens evanghelic? Şi mai ales: cum se poate deveni mic într-un asemenea context ce proclamă şi pretinde o afirmare de sine, o realizare din toate punctele de vedere? Astăzi, când prosperitatea noastră depinde atât de mult de datele concludente ale ştiinţei, ne întrebăm: se opune Isus celor înţelepţi pentru că cei simpli sunt mai uşor de manipulat? Nu este cazul să umblăm cu prejudecăţi. Isus nu îi apreciază pe cei simpli datorită naivităţii lor şi pentru că ei ar fi un material moale, amorf, asupra căruia un artist şi-ar putea exterioriza imaginaţia dându-i forma dorită de el, dar pentru disponibilitatea lor de a renunţa la vechile păcate pentru a îmbrăţişa viaţa harului propovăduită de el. Dacă umilinţa şi simplitatea nu mai sunt virtuţi la modă acest lucru se datorează faptului că ne-am îndepărtat de Dumnezeu a cărui esenţă este simplă prin excelenţă.

Se spune că un filozof care traversa un fluviu cu o barcă, dorind să înceapă o conversaţie, îl întrebă pe barcagiu:

“Cunoşti matematicile?”

“Nu. E grav?”

“Foarte grav. Ai pierdut un sfert din viaţa ta. Cunoşti măcar astronomia?”

“Nici nu am auzit de aşa ceva”.

“Incult mai eşti! Ai pierdut cel puţin jumătate din viţa ta! Dar astrologia, o cunoşti?”

“Nici pe asta!”

“Eşti un nenorocit. Ai pierdut trei sferturi din viţa ta”.

În acel moment barca a început să se scufunde; barcagiul îi strigă filozofului:

“Ştii să înoţi?”

“Nu”, răspunse filozoful.

“Atunci ai pierdut patru sferturi din viaţa ta”.

Nu vrem să subliniem prin acest exemplu pragmatismul de care dă dovadă barcagiul, ci faptul că filozoful nostru s-a străduit probabil mulţi ani ca să cunoască atâtea lucruri interesante, dar care în situaţia de mai sus nu i-au fost de nici un ajutor.

La fel se întâmplă de mult ori cu noi, creştinii. Ne străduim să adunăm cât mai multe bunuri, cât mai multe cunoştinţe, cât mai multe lucruri interesante, şi uităm că de fapt scopul nostru nu sunt acestea ci dobândirea, păstrarea şi sporirea harului prin care ne putem mântui. Iată pentru ce se poate vorbi despre o înţelepciune a celor mici. Este o înţelepciune care nu echivalează cu cultura şi nici măcar cu prudenţa omului de bun simţ, dar nici nu le exclude. O găsim calitativ pe o altă dimensiune. Înţelepciunea înseamnă, după Isus, a face voinţa Tatălui, înseamnă a fi în lume pentru a salva, adică pentru a elibera pe oricine este asuprit şi obosit, şi a nu condamna sau judeca fără milă sau a critica răuvoitor, înseamnă a purta bucuria, adică o speranţă fermă prin care totul poate fi suportat în mod pozitiv, chiar şi moartea. “Afabilitatea, bunătatea cordială şi umilinţa câştigă în mod minunat inimile şi îndeamnă oamenii să consimtă voluntar sacrificiilor celor mai dificile pentru natura noastră săracă” (Sf. Vincenţiu de Paul).

Înţelepciunea celor mici este, în sfârşit, capacitatea de a surprinde şi de a aprofunda cu ochi noi, curaţi şi limpezi, adevărul şi frumuseţea realităţii şi a lumii. Şi această înţelepciune, o admirabilă înţelepciune a crucii, de multe ori nu poate fi înţeleasă de înţelepţii aceste lumi pentru care toate trebuie să treacă prin micile scheme ale propriei raţiuni. Când ştiinţa se transformă în mândrie şi îngâmfare şi îl face pe om autosuficient sieşi, când îl satură şi îi dă siguranţa de sine, atunci rămâne aproape imposibilă o primire a Cuvântului lui Dumnezeu, deoarece de pe piedestalul autosuficienţei cu greu se poate recunoaşte că sunt multe lucruri care îţi lipsesc.

De aceea, încurajaţi de cuvintele lui Isus, să ne străduim a păstra sufletul nostru în acea disponibilitate continuă faţă de inspiraţiile Duhului Sfânt, pentru ca astfel să ne bucurăm de odihna reconfortantă a sufletului promisă de Isus celor care îşi deschid cu simplitate inima în faţa mesajului divin.

Sebastian Bilboc

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin