Predici

Astăzi, în faţa societăţii, noi creştinii, suntem tentaţi de multe ori să ne manifestăm în mod individual. Biserica, în mesajul evanghelic de astăzi, vrea să ne invite la deschidere şi dialog cu aproapele nostru.

Se ştie că structura Evangheliei lui Matei este formată din cinci mari discursuri care o articulează şi o susţin. Pericopa de astăzi formează concluzia celui de-al doilea discurs şi anume chemarea misionarilor, sau a apostolilor, şi conţine o serie de indicaţii şi avertismente după care trece la precepte date fiecărui, om indiferent de starea pe care o are în societate. Cuvintele lui Isus din evanghelia de astăzi, pe care ni le adresează nouă tuturor, ne pun în faţa unei situaţii mai delicate. La prima vedere ni se par diferite decât cele de până acum şi parcă ar fi în contradicţie cu cuvintele poruncii a IV-a dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, la ieşirea din Egipt. De aceea, ca să înţelegem mai bine cuvintele lui Isus, care nu a fost niciodată în contradicţie cu voinţa Tatălui său din ceruri, trebuie să fim mai atenţi la semnificaţia acestora.

Isus spune: “Cel ce iubeşte pe tatăl, sau pe mama sa mai mult decât pe mine, nu-i vrednic de mine; şi cel ce iubeşte pe fiul, sau pe fiica sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine” (Mt 10,37).

Ca să găsim răspuns la întrebările noastre referitoare la acest text trebuie să privim la unele evenimentele din viaţa lui Isus.

Încă la începutul misiunii sale îl găsim la nunta din Cana Galileii împreună cu mama şi cu ucenicii lui şi atunci când li se termină vinul mirilor la rugămintea mamei lui, Isus transformă apa în vin. Isus şi-a vizitat şi comunitatea din Nazaret, în care a crescut. După aceea o vedem pe Sfânta Fecioară Maria sub crucea lui Isus, plină de durere la vederea chinurilor fiului ei. Isus are grijă chiar şi pe cruce de mama lui şi o încredinţează ucenicului cel mai iubit. Şi zice evanghelia că de la ora aceea “o luă la el”. Din cele relatate până acum observăm că Isus nu şi-a abandonat mama, ci a avut grijă ca şi după moartea lui să fie în siguranţă. El a avut legătură cu satul natal, chiar dacă consătenii lui nu l-au primit cum se cuvenea.

Atunci, de ce Isus ne cere nouă această despărţire categorică? Pentru ca să găsim răspunsul la această întrebare să reflectăm puţin la ceea ce este pentru noi căminul părintesc. Fiecare avem ceva deosebit, ceva drag, ascuns în adâncul sufletului. În general familia este locul în care ne întoarcem întotdeauna cu plăcere, unde suntem primiţi cu căldură indiferent de situaţia în care ne aflăm. Familia este locul unde încă se mai păstrează vechile tradiţii şi obiceiuri, locul care aminteşte de copilăria noastră, de tinereţea noastră. Şi atunci de ce să ne despărţim de ea? În afară de cele spuse mai înainte, familia mai înseamnă şi altceva.

În familie totul se reduce la relaţia părinţi-copii şi copii-părinţi. Părinţii nu mai au timp să se ocupe de altceva pentru că majoritatea timpului este dedicat îngrijirii copiilor. Copiii, în mare măsură astăzi, nu trebuie să-şi bată capul cu situaţia ce o vor avea în viitor, pentru că totul este aranjat de părinţii lor. Ei nu trebuie decât să se lase în voia sorţii şi să trăiască din plin ceea ce le oferă viaţa. Iată unde trebuie să lămurim lucrurile. Dacă mediul familial este un loc unde primim totul de-a gata, atunci Isus ne cere altceva, el vrea să ieşim din familie, vrea să trecem la acţiune, să ieşim noi pentru a ne pune în slujba altora.

Omul intră în sine numai în măsura în care are relaţie cu exteriorul. Numai aşa poate fi al lui însuşi, dacă este şi al altuia, sau mai bine zis, dacă prin alţii el se regăseşte pe sine. Această afirmaţie este valabilă şi la nivelul cel mai profund al existenţei. Dacă aproapele nostru înseamnă un om fără importanţă pentru noi, aceasta poate duce la pieirea noastră. Omul în fond este altul, rânduit de Dumnezeu spre altul. Este cu atât mai mult al lui însuşi, cu cât mai mult este al Altuia, al lui Dumnezeu. Mai bine zis, omul se regăseşte pe sine dacă iese şi intră în legătură cu aproapele. Isus Cristos este omul, care oferindu-se pe sine, a putut salva natura noastră umană. După cum el însuşi afirmă: “După ce mă voi înălţa de pe pământ, toate le voi atrage la mine” (In 12,32). Această precizare vrea să ne arate pentru care motiv avea să moară. Isus şi-a dat viaţa lui pentru viaţa noastră. Omul viitorului este deci asemenea lui Cristos care s-a dăruit pe sine. Omul care trăieşte pentru propria lui persoană, este omul trecutului de care trebuie să ne dezbrăcăm dacă vrem să evoluăm cu adevărat. Asta înseamnă că viitorul omului este existenţa pentru altul, pentru aproapele. Cristos este Pascha (Paştele) care face trecerea cu adevărat spre viitor. Existenţa pentru altul înseamnă a deveni jertfă şi a fi jertfit, deci viitorul omenirii se află pe cruce, iar salvarea omenirii este crucea.

Scriitorul Malraux spune că: “mileniul al III-lea va fi religios sau nu va fi deloc”, şi va fi creştin în măsura în care va dărâma zidurile şi va privi la acela care a fost biciuit şi străpuns, deschizând drum spre viitor.

Viitorul este deschidere, şi adevărata deschidere se află în cele trei coordonate: trecut, unde s-a întâmplat deja trecerea de la individual la comunitar, prezent, unde Dumnezeu cuprinde timp şi viitor, unde Dumnezeu se va întâlni cu lumea şi va deveni real faptul că lumea se va regăsi în Dumnezeu, ca punct final al întregii istorii.

Teologul Joseph Ratzinger spune că: “Ultimul Adam, cum îl numeşte el pe omul viitorului, în mersul timpului nostru îşi face simţită prezenţa în aceia pe care lumea îi socoteşte oameni de nimic: cine vrea ca atunci să fie de partea lui, trebuie acum să fie de partea celor mici”. Dar oare punem noi în practică aceste îndemnuri care sunt de altfel şi îndemnurile făcute de Isus în evanghelia de astăzi? Şi anume: “oricine va da unuia din micii aceştia un singur pahar de apă rece pentru că este un discipol adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata”. Cu siguranţă că unii încearcă să realizeze aceste îndemnuri oferindu-şi chiar viaţa în slujirea aproapelui, dar majoritatea oamenilor cred că realizarea este personală, constând în lucrurile materiale adunate şi în puterea pe care o au doar temporar.

Teologul Louis Evely afirmă că istoria omenirii a fost denaturată din cauza imaginii lui Adam despre Dumnezeu care a suferit o spărtură. Această spărtură nu constă în aceea că a vrut să fie ca Dumnezeu, nu aceasta este vina lui Adam, pentru că la aceasta a fost chemat de Dumnezeu. Adam a urmat însă o imagine falsă. A crezut că Dumnezeu este numai autonomie, putere şi autosuficienţă; şi pentru a fi ca Dumnezeu s-a răsculat şi a devenit neascultător. Însă când Dumnezeu s-a revelat, când şi-a concretizat existenţa, s-a văzut cine este cu adevărat: iubire, infinită plăcere în altul, atracţie şi modestie.

Adam, trăind cu credinţa falsă că va fi ca Dumnezeu, s-a îndepărtat cu totul de Dumnezeu; s-a retras în sinea lui cu toate că Dumnezeu era în comuniune cu el.

De câte ori nu ne răsculăm şi noi împotriva lui Dumnezeu pentru că nu obţinem ceea ce vrem, şi nu ne supunem lui, având aceeaşi imagine falsă ca cea pe care şi-a format-o Adam despre Dumnezeu.

Astrologul francez Arago a ţinut într-o zi o conferinţă în Collége de France despre legile universale ale lumii. Conferinţa a încheiat-o cu aceste cuvinte: “Săptămâna viitoare vom fi martorii unui semn mare, chiar aici în Paris: soarele şi luna vor sta faţă în faţă, iar pământul va atrage razele acestui rege între stele care este soarele. În acea zi, în acel minut şi în acea secundă cele trei corpuri cosmice vor asculta nu de cuvintele noastre, ci de legile lui Dumnezeu. Numai omul nu vrea să se supună legilor lui”.

Isus ne invită, deci, la începutul evangheliei de astăzi, să ne dezlipim de tot ceea ce ne împiedică să realizăm acea deschidere spre ceilalţi, care poartă în ei chipul lui Isus. Această deschidere să o realizăm în mod concret, dincolo de orgoliile şi prejudecăţile noastre. Numai astfel vom crea în inima noastră un spaţiu în care Cristos să instaureze omul cel nou şi împărăţia sa.

Andrei Varga

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin