Predici

În evanghelie, în Sfintele Scripturi, am auzit întotdeauna îndemnuri la convertire, la fapte bune, la iubire, la credinţă. Am auzit deseori chemarea la urmare, la ucenicie. Iată că astăzi evanghelia ne spune ce înseamnă să fim creştini: oameni curajoşi, credincioşi şi coerenţi în viaţa lor.

După ce în duminicile trecute am primit invitaţia de a ne construi viaţa pe temeliile solide ale credinţei, de a ne transforma ascultând chemarea lui Dumnezeu şi de a forma împreună cu cei aleşi o nouă comunitate, iată că astăzi suntem trimişi în misiune pentru a predica cu viaţa noastră ceea ce am primit prin cuvânt. Şi dând această dovadă de curaj suntem asiguraţi de asistenţa lui Dumnezeu: “Nu vă temeţi!”

Isus Cristos ne arată adevărata şi unica posibilitate de împlinire a omului: încrederea în pronia divină, încrederea în Tatăl prin Cristos. Căci el este noul spaţiu în care îl adorăm pe Tatăl: venit în lume pentru a face voia Tatălui, pentru a duce la împlinire Revelaţia. Prin Cristos, între Dumnezeu şi oameni se încheie o nouă alianţă: dacă prin Adam am devenit sclavi ai păcatului, prin Cristos devenim liberi, devenim oameni noi. Nu mai suntem aceiaşi cu toate că avem acelaşi trup de carne, nu mai suntem aceiaşi deşi avem aceleaşi posibilităţi de împlinire umană, deoarece, odată scufundaţi în apa botezului, suntem ridicaţi pe crucea lui Cristos, devenim cristofori – purtători de Cristos, fraţi şi fii ai Noii Alianţe.

Cristos trăieşte “nebunia crucii”; urcă pe parcursul întregii sale vieţi pământeşti drumul care-l duce pe cruce, răscumpărându prin acest gest faptele şi, mai presus de ele, ideile noastre. Acesta este actul curăţirii noastre. Crucea noastră începe odată cu botezul în care murim pentru a învia la o nouă condiţie a firii: carnea şi spiritul nostru – răscumpărate pe drumul anevoios de la Adam la Cristos, un drum al recunoaşterii neputinţei noastre de a ajunge la Tatăl prin puterile proprii – sunt transformate, purificate. Însă, cu toate acestea, noi continuăm să trăim pe acest pământ, înconjuraţi de o lume a posibilităţilor şi a alegerilor. Credinţa, adeziunea noastră la Cristos, nu ne apără de tentaţiile lumii, astfel că, deşi reorientaţi existenţial, noi continuăm să parcurgem drumul de la întuneric la lumină. Aceasta este “nebunia” noastră: credinţa în Cristos care ne conduce pe drumul martiriului vieţii. De aceea Cristos insistă spunându-ne să nu ne temem!

În primele veacuri creştinii au trăit experienţa martiriului: ei îşi dădeau viaţa drept mărturie a credinţei în Cristos înaintea păgânilor. Ne sunt cunoscute exemplele celor din vechime şi nu de puţine ori se afirmă că Biserica, după crucea lui Cristos, s-a născut din sângele martirilor. Astăzi nu mai trăim aceeaşi experienţă: doar în cazurile excepţionale consecinţa credinţei este martiriul sângeros. Astăzi martiriul este unul spiritual, este unul al alegerii şi al dăruirii de sine. În lumea impregnată de materialism şi aflată într-o goană furibundă după câştigul imediat, o lume care îl uită pe Dumnezeu, creştinii trăiesc experienţa profetului Ieremia. Acesta, după cum am auzit în prima lectură din această duminică, este dispreţuit de ceilalţi, aruncat la marginea societăţii; chiar prietenii îi doresc moartea. De ce? Pentru că exemplul său producea adevărate cutremure în conştiinţa conaţionalilor săi, pentru că apelul său la întoarcere, la convertire, dezvăluia iminenţa pedepsei lui Dumnezeu pentru poporul ales: exilul. Dumnezeu îl trimite de la început pentru a-şi ridica glasul împotriva acelora care încalcă Alianţa: “Iată eu te trimit ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti”. Noi, asemenea lui Ieremia, trebuie să fim conştienţi de contextul în care credinţa ne amplasează: inevitabil cel care crede şi îşi trăieşte credinţa este în opoziţie cu cel necredincios. Credinţa ne oferă însă stabilitate şi orientare, o altă viziune asupra lumii. Cel care crede poate spune: “Domnul este cu mine ca un luptător puternic!” Creştinul nu-şi trăieşte viaţa de unul singur, nici moartea nu-l atinge în singurătatea disperării, ci păşeşte pe calea martiriului vieţii în veşnicie ca un om viu, alături de Cristos.

Viaţa noastră este datorată lui Cristos. Sfântul Paul prezintă calea de la Adam la moarte şi calea de la Cristos la viaţă. După cum moartea a intrat în lume printr-un om, tot la fel viaţa ne-a fost dată printr-un om. Noi străbatem această cale de la Adam la Cristos, de la moarte la viaţă; de fapt aceasta este alegerea fundamentală a vieţii noastre, o alegere în care nu există compromisuri. În aceasta constă chinul şi martiriul nostru: suntem solidari cu Cristos în mântuire, în viaţa divină, dar până la alegerea lui Cristos suntem solidari cu Adam în păcat şi moarte. Nu suntem cu adevărat ai lui Cristos până nu-l purificăm pe Adam-ul din noi.

Exigenţele vieţii omului transformat în Cristos răzbat din cuvintele evangheliei de astăzi: cel care crede în Cristos, în primul rând trebuie să-şi mărturisească credinţa fără teamă de oameni, care pot afecta trupul, însă nu sufletul. Această recomandare de a nu se teme le este făcută ucenicilor care după ce nu-l vor mai avea pe Isus în mijlocul lor este posibil să se înfricoşeze de răutatea lumii. Însă oamenii nu le pot face nimic, deoarece ei nu pot distruge sufletul. În lupta cu forţele lumii ucenicii nu sunt singuri, căci Cristos rămâne cu ei.

În zilele noastre, de câte ori nu trăim aceeaşi frică sau, mai mult, ruşinea de a spune că suntem creştini? De aceea această evanghelie este actuală. Îndemnul la curaj ne este adresat şi nouă. În primul rând trebuie să avem curajul de a proclama Evanghelia; credinţa trebuie să ne dea puterea de a vesti la lumină ceea ce ne-a fost vestit la întuneric, şi de pe acoperişuri ceea ce ne-a fost vestit la ureche. Adevărul trebuie vestit peste tot şi pentru toţi: adevărul nu trebuie ascuns. Regula lui Isus este cu totul alta faţă de regulile lumii de astăzi. Cristos îndeamnă: “Spuneţi la lumină, predicaţi de pe acoperişuri”, pe când astăzi mentalitatea este cu totul alta: “Adevărul este un lucru preţios, să-l folosim cu zgârcenie!” (M. Twain). Astfel se face clar separarea între cei care sunt ai lui Cristos şi cei care nu sunt ai lui. Curajul şi mărturia le avem doar împreună cu Cristos.

Trecând prin faţa unui magazin, un om citeşte cu surprindere următorul anunţ: “Aici puteţi cumpăra adevărul!” Intrând în magazin pentru a cumpăra acest produs neobişnuit este întrebat de vânzătoare pe care dintre adevăruri îl doreşte, pe cel parţial sau pe cel total. Cum era şi normal, în faţa unei asemenea oportunităţi, el alege adevărul total.

“Are un preţ foarte mare” – îi spune vânzătoarea. “Dacă dumneavoastră alegeţi acest lucru va trebui să plătiţi pierzându-vă odihna pentru tot restul vieţii!”

Creştinul adevărat este un mărturisitor prin cuvânt şi faptă al lui Cristos. Creştinul adevărat îşi pierde odihna, nu poate să tacă, nu poate şi nu are dreptul să se retragă din faţa lumii, nu are dreptul să-şi plece fruntea în pământ şi să parcurgă o viaţă întreagă în tăcere şi în uitare. Orice credincios trebuie să predice adevărul deoarece inima sa se mistuie în focul credinţei. Mai mult ca oricând, intrarea creştinilor în anonimat nu trebuie permisă. Nu vă temeţi! Fiecare acolo unde este trebuie să arate lumii că există Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul scrie: “Adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu şi mintea ta va fi umplută de cer!” Ce lucru minunat să porţi veşnicia în minte şi în inimă încă de pe acest pământ şi totuşi să trăieşti în cer! Şi cine sunt aceia care au această şansă dacă nu noi, creştinii!

Acesta este marele dar al lui Cristos: Tatăl. A ne descoperi Tatăl înseamnă a ne cunoaşte originea, înseamnă a avea trecut, prezent şi viitor, a avea Tată înseamnă a avea protecţie, apărare. Iată de ce nu trebuie să ne temem: pentru că Tatăl este cu noi. Mărturisirea credinţei noastre ne poate aduce suferinţe morale sau fizice. Există oameni care ne pot ataca în mod fizic, dar ei nu ne pot afecta viaţa spirituală. Pe plan fizic creştinul poate pieri însă pe plan spiritual, atâta timp cat este al lui Cristos, niciodată.

Alegerea lui Cristos este la rândul ei clară; el este cel care se declară de partea noastră în faţa lui Dumnezeu atunci când noi ne declarăm de partea lui în faţa oamenilor. Invers, cei care-l neagă în faţa oamenilor sunt negaţi şi de Cristos în faţa lui Dumnezeu, fiind astfel sortiţi “gheenei”. Trebuie să avem curajul de a proclama adevărul Evangheliei, de a înfrunta răul şi de a-l mărturisi pe Domnul chiar atunci când acest lucru ar atrage persecuţiile asupra noastră. Nu suntem singuri şi dacă acum ne simţim marginalizaţi, catalogaţi drept retrograzi, acest lucru nu înseamnă că l-am pierdut pe Dumnezeu – axa existenţei noastre, ci, dimpotrivă, că el este cu noi. El este singurul care rămâne cu adevărat prieten, respectându-ne libertatea şi în acelaşi timp prezent în viaţa noastră, ajutându-ne, oferindu-ne iertarea. El este cel care într-un mod invizibil, prin harurile ,sale ne conduce pe căile acestei lumi, fiind lumina care ne luminează calea; doar împreună cu el putem parcurge drumul de la întuneric la lumină. Dacă acum simţim teama de a spune adevărul, teama de a-l recunoaşte pe Cristos, atunci să ne întrebăm cu toată seriozitatea de partea cui suntem, căci dacă suntem ai lui Cristos atunci teama nu mai are nici un temei!

Leonard-Gabriel Ciobanu

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin