Predici

Omul, ajuns pe piscul gândirii, a recunoscut din vremuri străvechi caracterul de dar al existenţei sale. Din această recunoaştere a izvorât credinţa lui, simţământul de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, dătătorul existenţei. Ca urmare, omul a ridicat mai întâi altare, apoi temple strălucitoare, semne vizibile ale credinţei sale în Dumnezeu, care locuieşte într-o lumină inaccesibilă. Din roadele pământului şi din animale i-a oferit jertfe. Prin acest gest, omul a dovedit totala sa dezlipire de aceste bunuri şi cu aceasta a exprimat că rămâne veşnic îndatorat lui Dumnezeu.

Liturgia cuvântului din duminica de astăzi ne aminteşte că realitatea noastră omenească este foarte veche. Suntem inseraţi într-un plan de mântuire pe care Dumnezeu îl realizează în istorie. Există o alianţă a lui Dumnezeu cu noi, oamenii, care a început cu patriarhul Abraham, “părintele nostru în credinţă”. Această alianţă şi-a dobândit o nouă consistenţă cu Moise, eliberatorul şi legislatorul poporului ales şi şi-a avut desfăşurarea definitivă în Cristos, Cuvântul Întrupat.

În prima lectură, autorul cărţii Exodului ne prezintă situaţia poporului lui Israel după eliberarea din sclavia Egiptului, datorată acţiunii atotputernice a lui Dumnezeu. Israeliţii se află acum la poalele muntelui Sinai şi acolo Dumnezeu stabileşte o alianţă cu ei. Această alianţă va face din viaţa lui Israel un dialog cu Dumnezeu în care poporul răspunde unei iniţiative gratuite venite din partea Creatorului. A asculta vocea lui Dumnezeu înseamnă, deci, a-l urma realizându-i voinţa. Supunerea faţă de legea legământului este mult mai mult decât un izvor de merite, este o aducere de mulţumire şi o recunoaştere a ceea ce Dumnezeu a făcut mai întâi. Astfel, experienţa exodului din Egipt este prezentată de Dumnezeu ca o mare alegere. El s-a aplecat ca vulturul, pentru a purta poporul pe aripile sale, spre libertate. Este gata să facă din el “poporul său”, un popor privilegiat, un popor de regi şi de preoţi.

În acest climat al alianţei vechi, încheiate de Dumnezeu cu Israelul, ne este prezentat Isus în textul evanghelic. Intervenţia Domnului în cadrul istoriei noastre, în descrierea evanghelistului Matei, trece prin trei momente principale care se completează reciproc.

În primul moment, Isus constată starea în care se află omenirea. El simte milă faţă de aceasta şi, drept urmare, trece imediat la acţiune: alegerea şi organizarea ucenicilor, care constituie al doilea moment principal al evangheliei. Erau deja mulţi ucenici, dar dintre ei alege doar doisprezece. Unii sunt de profesie pescari, alţii sunt angajaţi în câmp spiritual, ca ucenici ai lui Ioan Botezătorul, Matei fusese vameş, iar Simon făcea parte din partidul zeloţilor, care lupta împotriva ocupaţiei romane din Palestina. La prima vedere pare “o ceată cam pestriţă”. Însă prin această alegere, Isus vrea să ne arate că în Împărăţia pe care a venit să o anunţe au loc toţi oamenii; vrea să ne arate că Dumnezeu nu priveşte la trecut ci la dispoziţiile actuale ale inimii. Toate aceste lucruri sunt însă rânduite pentru viitor, când cei doisprezece vor fi trimişi la acele mulţimi “istovite şi părăsite” (Mt 9,36) care îi inspiră milă lui Isus.

Cel de-al treilea moment cuprinde poate cel mai important episod al evangheliei: Isus îi trimite pe apostoli în misiune. În Isus, dorinţa de misiune se naşte la vederea mulţimilor “ca nişte oi fără păstor” (Mt 9,36). Această expresie profetică descrie condiţia poporului lui Dumnezeu dezbinat din cauza păcatului, şi de aceea fără unitate şi fără un conducător. Cristos vrea să fie vestit pretutindeni pentru că vrea să-i unească şi să-i scape pe oameni de singurătate şi dezbinare. Iar pentru a indica viitorul împărăţiei mesianice el recurge la o altă imagine proprie profeţilor: imaginea secerişului, astfel încât această împărăţie nu mai este timpul aşteptării şi al pregătirii ci un timp al secerişului şi al realizării. Sfântul evanghelist Matei ne prezintă un discurs lung, foarte interesant, în care Isus le arată ucenicilor cum va trebui să se desfăşoare apostolatul lor. Le arată ucenicilor care sunt destinatarii acestei misiuni, le indică mesajul pe care trebuie să-l transmită, le dă puterea de a vindeca şi, ca o concluzie, le indică modalitatea fundamentală a acţiunii lor: “în dar aţi primit, în dar să daţi” (Mt 10,8). Sfântul Ilariu din Poitiers, comentând acest episod al evangheliei, spune: “Puterea virtuţilor Domnului este transmisă integral apostolilor. Cei care au fost creaţi în Adam după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, primesc în mod perfect imaginea şi asemănarea lui Cristos”.

Dumnezeu, în marea sa iubire, alege pe unii oameni, îi socoteşte privilegiaţi şi încheie cu ei o alianţă care să dăinuie veşnic. În mod obişnuit suntem ostili ideii privilegiului care duce la discriminare. Dar noi, comunitatea creştină, nu suntem oare adesea o castă închisă de privilegiaţi ai mântuirii, care s-a aliat cu Dumnezeu împotriva altor popoare pentru a-şi apăra propriile privilegii? “În dar aţi primit, în dar să daţi” (Mt 10,8). Acesta este răspunsul ferm pe care ni-l dă Isus astăzi. În dar să dăm tot ceea ce am primit, în dar să dăm tot ceea ce suntem, căci nimic nu este pentru noi ca un privilegiu; totul trebuie să se reverse de la Dumnezeu spre noi şi de la noi spre fraţii noştri. Acesta este dintotdeauna sensul slujirii creştine, apostolice şi preoţeşti.

Credinţa creştină ne învaţă că viaţa ne-a fost dată de Creator nu ca o pedeapsă, ci spre fericirea noastră. Însă întrucât pe chipul naturii nu ni s-a arătat clar bunătatea lui Dumnezeu, pentru aceasta Dumnezeu a inventat un mod inimaginabil de a-şi dovedi iubirea: ni l-a trimis pe Fiul său care s-a întrupat pentru a lua asupra sa vina noastră.

“Cristos a murit pentru noi, pe când noi eram încă păcătoşi” (Rom 5,6). Scriind aceste cuvinte, sfântul Paul se referă la situaţia în care se aflau, el şi locuitorii Romei, înainte să cunoască credinţa creştină. Însă dincolo de acest lucru, raţionamentul pe care îl propune Apostolul presupune realitatea păcatului. Omul care păcătuieşte îl exclude pe Dumnezeu din propria viaţă, şi în felul acesta toată existenţa sa se plasează în noaptea întunecată a impietăţii, acolo unde Dumnezeu lipseşte.

“Însă Dumnezeu şi-a arătat iubirea sa faţă de noi” (Rom 5,8) şi ne-a ajutat să ieşim din condiţia noastră de păcătoşi, întorcându-se spre noi şi primindu-ne din nou în intimitatea prezenţei sale. Dumnezeu ne arată că pasul decisiv al convertirii nu poate fi făcut prin forţele proprii ale omului ci numai cu ajutorul harului său. Isus Cristos, făcut om asemenea nouă afară de păcat a murit datorită mizeriei umane pe care şi-a asumat-o şi care a produs în el inevitabila scurgere a insuccesului existenţial, şi anume, moartea. Cristos nu s-a întrupat vrând să facă un simplu gest romantic de solidaritate. Dar pentru a dovedi dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, el însuşi a păşit ca jertfă de ispăşire pe altarul Calvarului. Pentru aceasta este Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele omenirii. În focul jertfei acceptate din iubire, păcatele noastre sunt nimicite şi noi înşine ne aprindem de adevăratul foc al iubirii lui Dumnezeu.

O mică istorioară ne povesteşte că într-o şcoală se făceau pregătiri intense în vederea unei sărbători care îi avea ca protagonişti pe bunicii copiilor. Se învăţau cântece, se pregăteau daruri, mesaje de felicitare şi altele. La un moment dat, una din fetiţele care participau la aceste pregătiri, ai cărei bunici trecuseră demult la cele veşnice, s-a retras într-un colţ şi a început să plângă. Văzând-o, mama ei s-a dus la ea imediat, a strâns-o la pieptul său şi i-a spus: “Draga mea, strângându-te la pieptul meu îţi pot comunica toată iubirea şi căldura pe care am primit-o de la părinţii mei – bunicii tăi! Ceea ce ei cu atâta afecţiune şi grijă mi-au transmis, eu ţi-am dăruit: ţi-am dăruit viaţa, ţi-am dat o educaţie, o credinţă”.

Aşa cum a procedat această mamă, la fel procedează şi sfânta Biserică. Fiecărui creştin îi este dăruit harul Cuvântului, al Sacramentelor şi al carităţii de către apostolii acestui timp. Ei ne transmit, într-o îmbrăţişare universală, ceea ce au primit de la Domnul Cristos. Ei ne fac cunoscut că moartea lui Isus pe cruce este în relaţie cu păcatele noastre, iar învierea sa înseamnă reabilitarea şi îndreptăţirea noastră, prin care Dumnezeu îndreaptă în mod eficace existenţa umană către viaţa de dincolo de moarte.

De aceea credinţa, care este o recunoaştere a propriei slăbiciuni şi, implicit, o acceptare a mântuirii oferite de puterea lui Dumnezeu, îşi găseşte împlinirea în marele eveniment al Învierii lui Isus Cristos, arvuna şi garanţia învierii noastre.

Eduard Soare

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin