Predici

“Am venit să chem pe cei păcătoşi, nu pe cei drepţi”. (Mt 9,13c)

În viaţa fiecăruia dintre noi au loc uneori diverse evenimente. Pe lângă unele trecem fără să le dăm nici o importanţă, altele ne afectează doar temporar, însă unele ne invită să ne schimbăm cursul vieţii. Din această ultimă categorie face parte şi întâlnirea noastră cu Evanghelia, cu Cristos.

O astfel de schimbare ne este relatată astăzi de liturgia cuvântului. Evanghelistul Matei şi-a rezervat în evanghelia sa un colţişor numai pentru sine, pentru a ne prezenta prima sa întâlnire cu Domnul. Este o relatare sinceră, umilă şi în acelaşi timp utilă pentru noi, pentru că reiese uşor din această relatare că întâlnirea păcătosului disponibil cu milostivirea lui Dumnezeu transformă.

Dar să vedem cine este Matei. El este un vameş, adică perceptor de impozite în contul romanilor, urât de popor de două ori: ca hoţ de profesie şi totodată ca trădător, considerat păcătos public. Era ultima persoană la care s-ar fi putut gândi cineva că ar putea fi potrivită pentru o vocaţie religioasă. Dar iată că Isus îl cheamă. Relatarea este foarte simplă. Isus îi spune: “Urmează-mă”. Iar el “se ridică şi-l urmă” (Mt 9,9b). Promptitudinea răspunsului lui Matei surprinde.

Cum e posibil? Cu siguranţă că Matei era pregătit. Cu siguranţă avea un sentiment de neplăcere pentru existenţa sa. Probabil dorea să-şi schimbe viaţa, dar nu găsea modul şi momentul potrivit. Poate îşi dorea chiar să fie lângă Isus, să-i audă mai de-aproape cuvintele; poate îşi dorea chiar această chemare pe care cu siguranţă nu îndrăznea să o spere. Isus însă, care nu judecă după gândirea noastră, a văzut toate aceste frământări şi disponibilităţi din interiorul lui Matei şi l-a chemat. A văzut dincolo de masca pe care Matei o purta pentru cei din jur şi l-a chemat. Matei îl invită pe Isus în casa sa. Era bogat, ca cei de condiţia lui. El îl invită pe Isus la el, probabil, pentru ca şi prietenii lui să-l poată cunoaşte mai bine şi astfel să-şi schimbe şi ei viaţa.

Totuşi, cum e posibil ca Isus să cheme un asemenea om? – se întreabă fariseii (fariseii, după cum bine ştim, sunt persoane care respectă riguros, făţarnic şi adesea ipocrit, legea; o respectă doar în exterior). Ei se considerau model de religiozitate şi de fidelitate faţă de legea lui Dumnezeu. Fariseii, care profesau public angajarea lor în păzirea fidelă a legii lui Dumnezeu, considerau o datorie faptul de a nu se amesteca cu păcătoşii (adică cu cei care nu păzeau legea), ca semn concret al faptului că ei sunt deosebiţi de aceştia, precum şi ca semn al detestării conduitei lor. A sta împreună cu ei, mai ales la masă, ar fi însemnat contaminarea, oarecum pierderea propriei curăţii înaintea lui Dumnezeu, compromiterea demnităţii proprii şi a onoarei de persoane bune. Aşadar erau foarte contrariaţi de comportamentul lui Isus care stătea la masă cu astfel de oameni. Astfel, scandalizaţi de atitudinea lui Isus, îi întreabă pe ucenici: “De ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” La această întrebare Isus le răspunde: “Nu cei sănătoşi au nevoie de medic” (Mt 9,12). Am putea parafraza: nu cei drepţi au nevoie de convertire; dar cine se poate considera drept?

În opera lui Pascal putem citi această maximă: “Sunt două tipuri de oameni: cei drepţi care se cred păcătoşi şi cei păcătoşi care se cred drepţi”. Este o frază înţeleaptă care trebuie să ne pună pe gânduri. Acum este momentul să facem un examen de conştiinţă şi să ne întrebăm: “Ce fel de om mă consider eu? Ce fel de om sunt eu?” Şi să nu ne temem să ne umilim şi să recunoaştem că suntem păcătoşi. Să nu uităm că Isus alege păcătoşii. El alege păcătoşii pentru că aceştia, recunoscându-şi vina, pot primi iertarea; dar cel care nu se crede vinovat, nu se căieşte, consideră că nu are păcat, nu are pentru ce să fie iertat; fără căinţă nu poate exista iertare.

Fariseii, în schimb, se cred fără păcat, se cred drepţi. Isus are tot dreptul să-i considere ipocriţi căci “dacă spunem că suntem fără păcat, ne înşelăm” (1In 1,8).

Însă alegerea lui Isus pentru cei păcătoşi nu este alegerea pentru şi de partea păcatului, ci dimpotrivă, pentru a-i elibera pe cei păcătoşi de păcate. Isus răstoarnă perspectiva în modul de a vedea lucrurile. El nu se preocupă de compromiterea integrităţii sau a reputaţiei sale stând împreună cu păcătoşii, ci este preocupat de faptul de a ieşi în întâmpinarea acestor persoane, pentru a le ajuta să iasă din păcat – adevărata boală a condiţiei umane – şi să regăsească imaginea corectă a lui Dumnezeu şi încrederea în milostivirea sa.

Comportamentul lui Isus faţă de Matei şi faţă de cei păcătoşi evidenţiază un aspect important al lui Dumnezeu: paternitatea sa care poartă amprenta milostivirii. Comportamentul lui Isus pe de o parte şi criticile fariseilor pe de altă parte, sunt indicatorul unui mod diferit de a gândi la Dumnezeu şi la raportul trăit cu el. Celor care-i critică conduita Isus le răspunde: “Mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: «milă vreau şi nu jertfă»” (Mt 9,13b). Aceste cuvinte luate din profetul Osea – după cum citim şi în prima lectură – sunt citate de Isus de două ori (Mt 9,13 şi 12,7) şi în ambele cazuri ca răspuns polemic adresat celor care-i reproşau lui sau ucenicilor că nu observă anumite reguli şi prescrieri de natură religioasă. Textul original din Osea este de fapt puţin diferit: “Iubire vreau şi nu jertfă” (Os 6,6a). Este unul din multele pasaje din profeţi în care poporul lui Israel este atenţionat asupra adevăratului cult adus lui Dumnezeu, care să nu se limiteze la rituri şi practici exterioare, dar care să constea înainte de toate din iubire sinceră, fidelitate şi ascultare faţă de poruncile sale, din dreptate, solidaritate, respect şi iubire faţă de aproapele. În aceasta constă adevărata religiozitate, acesta este modul corect de a-l cinsti pe Dumnezeu; aceasta este ceea ce interesează într-adevăr pe Dumnezeu, ceea ce el aşteaptă de la noi: adevărata religiozitate.

“Milă vreau şi nu jertfă” (Mt 9,13b). Cuvinte senzaţionale; ele concretizează două concepţii de viaţă, în contrast între ele. Pe de o parte o religiozitate de faţadă, de suprafaţă, fariseică, practicată de unii pe vremea profetului Osea, ca şi de farisei pe timpul lui Isus, care credeau că-şi pot reglementa conturile cu Dumnezeu prin rituri, doar prin cultul exterior. Pe de altă parte, profetul Osea, pentru poporul israelit şi mai apoi Isus, pentru noi toţi, au recondus dialogul nostru cu Dumnezeu la nivelul spiritului. Ceea ce ne mântuieşte este recunoaşterea păcatului nostru şi încrederea în milostivirea Domnului. De aceea, la începutul Sfintei Liturghii cerem iertare, de asemenea la spovadă cerem iertare pentru greşelile, pentru păcatele noastre.

Pe acelaşi ton, psalmul de azi, psalmul 49, nu condamnă sacrificiile sau cultul în general. El denunţă formalismul care se mulţumeşte să împlinească rituri. Omul nu-l poate cumpăra pe Dumnezeu; se poate însă apropia de Dumnezeu prin rugăciune şi aducere de mulţumire; aceasta a fost atitudinea statornică a lui Isus în faţa Tatălui său. Omul cu adevărat religios îşi cunoaşte limitele, aşteaptă totul de la Dumnezeu şi ştie că îi datorează totul.

Să-l luăm de model pe Abraham, părintele nostru în credinţă. El “nu s-a îndoit cu neîncredere de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci, prin credinţă, s-a întărit şi i-a dat mărire lui Dumnezeu, convins pe deplin că el poate înfăptui ceea ce a făgăduit. Pentru aceea i s-a socotit ca dreptate” (Rom 4,20-22), citim astăzi în lectura a doua, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani.

Înaintea lui Dumnezeu nu suntem drepţi, la adăpost, prin faptul că păzim anumite reguli, norme, obiceiuri. Isus ne arată modul corect de a-l gândi pe Dumnezeu şi deci de a ne comporta ca persoane religioase şi evlavioase. Ceea ce contează nu este observarea formală a prescrierilor şi practicilor aşa numite religioase. Ceea ce contează este a învăţa de la Dumnezeu însuşi marea normă a milostivirii. Suntem plăcuţi lui Dumnezeu atunci când căutăm să fim milostivi faţă de toţi, aşa cum este Dumnezeu însuşi: el “care face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 4,45). Nu trebuie să ne fie teamă că ne spurcăm prin contactul cu cineva. Condiţia este ca raportul nostru cu aceste persoane să fie totdeauna călăuzit de respect şi iubire, nu de interes, iar inima noastră să fie departe de ipocrizie.

Aşadar, să ne ferim de păcat, să încercăm să-l evităm. Acest lucru cere efort din partea noastră. Şi reuşim să-l evităm convertindu-ne inima. În Bula de declarare a marelui jubileu al anului 2000, Incarnationis mysterium, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea ne aduce aminte că prin convertire şi pocăinţă putem găsi ceea ce nu putem dobândi doar prin puterile proprii, şi anume: prietenia lui Dumnezeu, harul său, viaţa supranaturală, singura în care pot fi satisfăcute cele mai profunde aspiraţii omeneşti. Pe de altă parte, Sfântul Părinte ne conştientizează că păcatul nostru nu ne dăunează numai nouă, dar că el “a împiedicat acţiunea Duhului în inima multor persoane şi le-a îndepărtat de la o întâlnire autentică cu Cristos” (Incarnationis mysterium 11). De aceea îndeamnă insistent ca Biserica, adică noi toţi care o formăm, “întărită de sfinţenia pe care o primeşte de la Cristos, să îngenuncheze înaintea lui Dumnezeu şi să implore iertare pentru păcatele prezente şi viitoare ale fiilor săi” (Incarnationis mysterium 11). Toţi am păcătuit şi nimeni nu se poate numi drept înaintea lui Dumnezeu (cf. 1Rg 8,46). Sfântul Părinte ne recomandă să repetăm fără încetare “am păcătuit” (Ier 3,25), dar să ne menţinem siguranţa că “acolo unde păcatul a sporit, şi mai mult a întrecut harul” (Rom 5,20).

În timpul unei cruciade, creştinii au reuşit să-i învingă pe turci şi să-i alunge din Ţara Sfântă. Dar după această victorie, creştinii s-au dedat la tot felul de acte de huzur şi dezmăţ, uitând de acela ce i-a ajutat. Turcii, reorganizaţi, au revenit la luptă şi au învins la rândul lor armatele creştine. Pe un drum pe care se retrăgeau armatele creştine, un bătrân turc întâlni un tânăr cavaler care plângea. La întrebarea “De ce plângi?” adresată de bătrân tânărului, acesta răspunde:

“Pentru că Dumnezeu ne-a părăsit şi vă ajută pe voi, turcii”.

Bătrânul insistă:

“Spune-mi, cine este mai vinovat: sluga care îşi jigneşte stăpânul sau copilul care îşi bate joc de tatăl său?”

“Copilul” – răspunde cavalerul.

“Ei bine, concluzionează bătrânul, noi turcii, servitori fiind, l-am supărat pe stăpânul nostru, dar voi, creştinii, v-aţi bătut joc de tatăl vostru”.

Să nu uităm de datoria noastră de a fi sfinţi. Păcatul nostru este neascultare faţă de Tatăl nostru şi prin păcate îl îndepărtăm de la noi, nemaifiind astfel sprijiniţi de harul său care ne poate salva de la moarte. Să învăţăm din acest exemplu că botezaţi fiind, am devenit copiii lui Dumnezeu. Aşadar, păcatul nostru este mai grav şi-l supără mai mult pe Dumnezeu, Tatăl nostru, decât păcatele necreştinilor.

Convertiţi, şi astfel iertaţi, putem descoperi caritatea care ne va face să uităm problemele noastre şi să devenim solidari cu aproapele, să-i vedem situaţia şi să-l ajutăm în modul în care putem.

Nouă ne revine aşadar alegerea între comportamentul lui Matei şi cel al fariseilor. Spunea sfântul paroh de Ars: “Nu toţi sfinţii au început-o bine, dar toţi au terminat-o bine”. Să ne ajute Dumnezeu ca acest dicton să fie valabil şi pentru noi. Nu are importanţă cum am început, ce am făcut până acum, important este ceea ce intenţionăm să facem de acum înainte. Să ne recunoaştem vinovăţia, păcatele noastre în faţa lui Dumnezeu şi să le mărturisim la spovadă, pentru a primi garanţia că am fost iertaţi şi mântuiţi. Părintele milostiv nu ţine cont de păcatele de care ne-am căit cu adevărat (cf. Is 38,17). Să recapete aşadar curaj credinţa, să crească speranţa şi să devină tot mai activă dragostea.

Să-l rugăm în mod deosebit astăzi pe Tatăl nostru astfel: Doamne, mă iei de acolo de unde mă aflu pe cale pentru a face din mine o fiinţă după inima ta. Mă chemi să te urmez însufleţit de dorinţa sfinţeniei. Dincolo de slăbiciunea şi imperfecţiunile mele, fii tu puterea şi încrederea mea! Amin.

Gabriel Bucur

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin