Predici

Structura anului liturgic urmează un ritm pedagogic impus de preocuparea Bisericii pentru a forma şi educa, în inima şi sufletul credincioşilor ei, conştiinţa identităţii personale, a demnităţii şi a responsabilităţii fiecăruia dintre noi. Realitatea spiritului nostru şi a vocaţiei noastre creştine implică şi exigenţa de a ne cunoaşte mereu mai bine credinţa şi de a o cultiva pentru a aduce astfel roade în viaţa de zi cu zi.

De aceea, în prima parte a anului bisericesc, prin cele două timpuri liturgice speciale, cel al Adventului şi cel al Paştelui, Biserica ne introduce în misterul lui Cristos, fundamentul şi scopul credinţei noastre. Parcurgem în această perioadă, prin textele propuse în liturgia cuvântului, de la fiecare Sfântă Liturghie, cele mai importante momente ale vieţii pământeşti a lui Cristos, de la naşterea sa minunată din sânul feciorelnic al Sfintei Maria, până la învierea glorioasă din noaptea de Paşti şi manifestarea puterii sale depline prin trimiterea Duhului Sfânt, în ziua de Rusalii. Astfel, an de an, ne naştem, murim şi înviem împreună cu Cristos pentru ca să-l cunoaştem şi să-l înţelegem tot mai mult şi cunoscându-l, să-l recunoaştem ca Domn şi Mântuitor.

Odată cristalizată cunoaşterea noastră despre persoana şi misiunea lui Cristos, Biserica ne invită, în restul timpului de peste an, să reflectăm asupra identităţii noastre, care nu poate şi nu trebuie să rămână indiferentă după întâlnirea cu Domnul. Plecând de la învăţătura lui Cristos, expusă în evanghelii şi susţinută de întreaga Sfântă Scriptură, an de an, duminică de duminică, zi de zi lucrăm la edificarea condiţiei noastre de creştini, la desăvârşirea fiinţei noastre răscumpărate şi chemate la o nouă viaţă, la viaţa cea adevărată în Cristos.

Isus însuşi identifică devenirea fiinţei noastre cu efortul de a construi o casă, iar în evanghelia duminicii de astăzi – prin care se reia ciclul duminicilor de peste an – insistă asupra celui mai important element al acestui edificiu: asupra fundaţiei, a temeliei, a structurii de bază care dă soliditate şi siguranţă oricărui edificiu.

Orice om îşi construieşte din propria viaţă o casă; fiecare dintre noi adaugă zi de zi câte un element nou la edificarea propriei personalităţi şi a propriului destin. Şi, desigur, este foarte importantă materia primă cu care lucrăm şi modul în care facem acest lucru, însă elementul cel mai important, hotărâtor şi decisiv îl reprezintă orientarea de bază, fundamentul, conştiinţa şi credinţa în realitatea ultimă, care ne condiţionează şi dă sens identităţii noastre: Mântuirea, înţeleasă şi trăită ca o nouă condiţie de a fi, la care Cristos ne-a ridicat prin misterul răscumpărării, prin întruparea, moartea, învierea şi trimiterea Duhului Sfânt.

Nu cu mult timp în urmă, am celebrat împreună toate aceste realităţi ale mântuirii noastre, recunoscându-l pe Cristos, mort şi înviat, ca Domn şi Răscumpărător. Astăzi, Biserica ne invită să ne întoarcem spre noi înşine şi – în lumina acestor evenimente – să înţelegem care este rodul misiunii lui Isus în viaţa noastră, să înţelegem noua condiţie pe care el a dobândit-o pentru noi, pentru ca astfel să putem începe edificarea unei personalităţi creştine mature pe care “nici ploaia, nici vânturile, nici şuvoaiele şi nici un fel de furtună – oricât de violentă – nu vor reuşi să o distrugă, pentru că este construită pe stâncă”.

Ce este de fapt Răscumpărarea şi cum se răsfrânge ea asupra noastră? Ce a făcut Isus concret pentru fiecare dintre noi şi care este datoria noastră în faţa acestei realităţi? Iată câteva întrebări la care vă invit să reflectăm în continuare împreună.

Cunoaştem din Sfânta Scriptură – mai ales din primele capitole ale Genezei – manifestarea de iubire a lui Dumnezeu în creaţia fericită a omului şi răspunsul surprinzător al acestuia, care încercând să-şi ia viaţa în propriile mâini, sfârşeşte atât de tragic. Încercarea lui de a se elibera nu a fost decât o iluzie, pentru că abia din acel moment omul a devenit sclav – “sclavul păcatului” – aşa cum spune şi sfântul Paul: “păcatul a intrat în lume”, răul s-a instaurat în mijlocul oamenilor.

Sfântul Paul insistă asupra efectelor devastatoare ale păcatului: “Toţi oamenii au păcătuit, toţi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Pentru apostolul neamurilor păcatul nu reprezintă doar semnul unei dezordini morale ci este, în primul rând, o decădere existenţială. Omul se rupe de slava lui Dumnezeu, cea care îi conferea demnitate şi fericire în grădina Paradisului, şi cade în sine însuşi, cade în lumea în care descoperă că este gol şi se ruşinează.

Rămas singur, omul este incapabil să progreseze iar sfântul Paul – tot în Scrisoarea către Romani, din care am ascultat astăzi un fragment în cea de-a doua lectură – arată că atât păgânii, care deşi puteau să-l recunoască pe Dumnezeu şi legea sa în frumuseţea şi ordinea creaţiei, cât şi evreii, care au avut privilegiul de a primi legea direct de la Dumnezeu, nu au putut şi nu au reuşit să umble pe calea dreptăţii, pentru că “toţi, atât iudei cât şi greci, se află sub păcat”.

În aceste condiţii singur Dumnezeu este acela care, independent de faptele legii, ne oferă dreptatea sa – acea slavă a dumnezeirii înlocuită de păcat – prin harul său, datorită răscumpărării înfăptuite de Cristos. Prin întruparea sa Isus a recreat, purificând, fiinţa umană iar prin moartea şi învierea sa a ucis în noi păcatul şi ne-a dăruit demnitatea şi puterea de a fi ceea ce am fost odată: fii ai lui Dumnezeu.

Acesta este mesajul evangheliei, aceasta este vestea cea bună, Dumnezeu ne-a ridicat la demnitatea de fii ai săi, aşezând în inimile noastre slava dumnezeirii, aşezând în inimile noastre pe Duhul Sfânt, făcându-ne capabili să iubim aşa cum el o face şi să devenim desăvârşiţi aşa cum el este.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a dăruit poporului evreu Legea pentru a-i face cunoscut păcatul; în Noul Testament, Dumnezeu ni se dăruie pe sine însuşi pentru a învinge cu el păcatul; în Vechiul Testament, omul este pus să aleagă între binecuvântare şi blestem; în Noul Testament, prin Cristos, omul primeşte gratuit binecuvântarea şi este chemat să o transforme în viaţă.

Această binecuvântare suntem chemaţi şi noi astăzi să o transformăm în fundament al vieţii noastre. Conştiinţa că suntem fii ai lui Dumnezeu, purtători ai strălucirii divine, temple ale Duhului Sfânt, ne conferă siguranţa şi certitudinea de care avem nevoie pentru a rezista furtunilor ce se năpustesc asupra noastră. Noi nu putem răzbi numai cu propriile puteri. Dacă nu acceptăm în noi lucrarea harului şi nu colaborăm cu ea, prăbuşirea noastră este inevitabilă.

Iată de ce rugăciunea are un rol atât de important în viaţa fiecăruia dintre noi. Realitatea mântuirii nu este ceva la care ne gândim numai când suntem la Biserică sau ceva care se va realiza odată, la sfârşitul lumii. Mântuirea este o constantă a existenţei noastre. Este adevărat că prin Biserică şi în Biserică intrăm în contact direct cu autorul mântuirii, şi că ea va fi desăvârşită în viaţa veşnică, însă zi de zi, clipă de clipă, noi trebuie să fim conştienţi că suntem fiii lui Dumnezeu.

Marele gânditor Constantin Noica, vorbind despre esenţa creştinismului, mărturisea că “dacă atribuim creştinului doar o viaţă morală este prea puţin; ceea ce este cu adevărat important este viaţa în duh creştin“.

Creştinismul nu reprezintă doar un cumul de practici şi de ritualuri sacre, sau numai o sumă de îndatoriri şi norme morale, ci este în primul rând un mod de a fi, care atrage după sine şi un nou mod de a acţiona, iar eficacitatea acestui mod de a acţiona depinde de autenticitatea vieţii celei noi în credinţă. Răscumpărarea oferită de Dumnezeu nu are în sine nimic umilitor – ea nu reprezintă o graţiere – ci este o realitate pozitivă, dinamică, care ne ridică la perfecţiunea umanităţii noastre. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea – în discursul susţinut în aula Organizaţiei Naţiunilor Unite – declara că “un umanism fără Dumnezeu este un umanism infirm şi istoria ne-a demonstrat de atâtea ori acest lucru”. Numai împreună cu Dumnezeu putem deveni oameni adevăraţi.

Se spune despre un mare prinţ, din deşerturile Arabiei, că a primit, din partea unor prieteni, ca dar de mulţumire pentru ospitalitate, o floare rară, de mare preţ, cu recomandarea de a-i purta o grijă deosebită.

“Această floare – i-au spus ei – are nevoie de toată atenţia şi de toată grija, pentru a ajunge la împlinire”.

Prinţul a luat floarea, i-a săpat o grădină, undeva la vedere, ca să poată fi admirată de toată lumea; a împrejmuit-o cu un gard, ca să o apere de vânturile ucigătoare ale deşertului; a legat-o, a săpat-o şi, zi de zi, veghea, aşteptând să se deschidă pentru a-i putea admira frumuseţea.

Însă, spre marea lui îngrijorare, constata că floarea slăbeşte şi se ofileşte din ce în ce mai mult. A chemat atunci pe toţi marii învăţaţi din împărăţie pentru a-l ajuta să o salveze. Aceştia îl felicitau pentru măsurile deosebite de protecţie pe care le luase, însă nu reuşeau să înţeleagă ce se întâmplă. Numai un bătrân, care călătorise mult prin lume şi cunoştea din tainele pământului şi ale cerului i-a spus cu simplitate:

“Prinţe, floarea ta are nevoie de apă, de multă apă!”

Obişnuit cu florile deşertului prinţul uitase că cel mai important element pentru viaţa plantelor este apa.

Obişnuiţi cu cele ale lumii putem uita şi noi uşor care este elementul esenţial pentru împlinirea noastră. Riscăm să ne îngrijim de multe aspecte lipsite de importanţă, neglijând comoara de care avem cu adevărat nevoie.

Există în psalmi o expresie care ne avertizează şi astăzi: “Dacă nu este Dumnezeu cel care construieşte casa, în zadar se străduiesc muncitorii”. Să-i adresăm aşadar necontenit rugăciunile noastre, pentru ca primindu-l în Sfânta Euharistie să ne înveţe să punem în practică cuvântul lui şi să construim împreună cu el o casă, pe care “nici valurile, nici vânturile, nici şuvoaiele şi nici o furtună nu o vor putea distruge, pentru că este construită pe stâncă”.

Bogdan Herciu

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin