Predici

În viaţa personală, ca şi în viaţa acestei lumi, există din ce în ce mai multe motive de a ne plânge. Dar, a avea credinţă înseamnă a fi capabili de a vedea dincolo de strâmtorările prezentului şi mai ales a crede că, în desfăşurarea acestei istorii tragice şi minunate, este totdeauna prezent acel Dumnezeu care, prin providenţa sa, nu-l părăseşte niciodată pe om şi ştie să întoarcă în bine chiar şi rătăcirile şi greşelile noastre.

Cuvântul cheie al primei lecturi de astăzi este verbul a uita. Poporul evreu aflat în exil vorbeşte din postura de victimă. Uitat şi abandonat de Domnul, simte că legătura de iubire dintre el şi Iahve a fost ruptă în mod total şi unilateral. Dar, în disperarea în care se află Sionul, Dumnezeu îl asigură de iubirea lui adevărată şi de neşters, o iubire unilaterală, neschimbată, asemenea legăturii dintre mamă şi fiu. Sionul, care şi-a pierdut fiii şi nu putea fi consolat pentru aceasta, avea acum credinţa că în Dumnezeu există o tandreţe maternă identică şi astfel începe din nou să spere. Întoarcerea spre Dumnezeu însemna totodată întoarcerea fiilor la Ierusalim, mama sa.

Plângerea Sionului ne surprinde oarecum. Deja de două secole Dumnezeu este acela care se plânge prin gura profeţilor că a fost trădat şi batjocorit. Însă el nu poate uita de fiul său chiar dacă acesta este păcătos. Iubirea lui Dumnezeu, comparată cu iubirea unei mame pentru fiul ei, e o iubire spontană, instinctivă, care nu este impusă de nici un contract şi de nici o lege precisă. Totuşi, răspunsul Domnului transcende analogia umană. Chiar dacă ar fi posibil ca o mamă să uite de fiul ei, aceasta nu se întâmplă în raportul dintre Iahve şi poporul său: “Eu nu te voi uita” (Is 49,15). Imaginile exprimă în acelaşi timp măreţia şi forţa iubirii lui Dumnezeu.

În evanghelia de astăzi, Isus ne invită să citim în experienţa noastră semnele minunate ale Tatălui, să ne punem toată încrederea în acela care ne-a dăruit binele cel dintâi, care este viaţa şi care ne va da şi celelalte bunuri secundare, ulterior necesare. Isus foloseşte două comparaţii structurate în paralel: în problema hranei, comparaţia este cu păsările care sunt hrănite de Tatăl ceresc în mod gratuit, excluzând orice efort din partea lor. În ceea ce priveşte îmbrăcămintea, comparaţia este cu florile câmpului. Isus vorbeşte despre florile umile care nu erau prea cunoscute şi apreciate pentru frumuseţea lor; chiar şi ele sunt îmbrăcate de Dumnezeu într-o manieră mai splendidă decât Solomon, care era proverbial pentru fastuozitatea sa regală. Şi totdeauna fără nici un efort din partea lor. De aceea, omul este chemat la o încredere filială în pronia Tatălui de la care primeşte o atenţie specială, superioară celorlalte creaturi.

Sfântul Ioan Bosco este foarte cunoscut, atât în Italia cât şi în alte ţări, pentru extraordinara sa încredere în providenţa divină. El şi-a început marea sa operă de recuperare a tinerilor şi a copiilor săraci şi orfani neavând nici bani de buzunar, iar până la sfârşitul vieţii sale reuşise să construiască mai multe oratorii care adăposteau mii de tineri. Mai întâi îşi făcea proiectele, iar după aceea îşi procura banii de la diferiţi binefăcători. Totuşi, sumele de care avea nevoie erau imense. Însuşi Papa Leon al XIII-lea, profund impresionat, îl întreabă: “Don Bosco, de unde luaţi bani pentru a plăti toate construcţiile?” Iar acesta răspunde: “Din buzunarele fără fund ale providenţei divine”. Într-adevăr, cel care se aşază sub protecţia divină nu trebuie să se frământe deoarece Isus ne asigură că “Tatăl vostru din ceruri ştie de ce aveţi nevoie” (Mt 6,32).

În problema preocupării pentru ziua de mâine, motivaţia este de tip sapienţial: este absurd să te împovărezi astăzi cu preocupările şi problemele de mâine; e inutil şi dăunător pentru că îngreunezi ziua de azi fără ca prin aceasta să uşurezi ziua de mâine de greutăţile cu care e împovărată; este mai bine să-ţi împarţi greutăţile decât să le porţi zi de zi.

Un obstacol în calea credinţei şi a încrederii noastre în Dumnezeu îl reprezintă banul, pe care, în textul evanghelic de astăzi, Isus îl foloseşte cu nume propriu, personificat şi prezentat ca stăpân. A-l numi stăpân înseamnă a-i oferi o mare onoare, dar acesta este adevărul. Banul, pe acest pământ, stăpâneşte cu adevărat, având servitori şi sclavi. Cu banul se pot cumpăra şi vinde toate, chiar şi trupul şi sufletul.

Banul domneşte, însă Isus vrea să-i sustragă pe discipoli din acest domeniu al banului. Isus e clar asupra acestui punct. Puterea banului e aşa de mare încât sfârşeşte prin a se pune împotriva lui Dumnezeu. De aceea, “nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu şi banului” (Mt 6,24). Dumnezeu nu poate fi obiectul unei simple preferinţe. Evreul credincios ştie că Dumnezeu cel unic vrea o adoraţie exclusivă, o slujire totală, o iubire completă; aceasta este prima şi cea mai mare dintre porunci. Acest precept al religiei iudaice este reluat într-un context nou, unde excluderea nu se referă la alţi dumnezei, ci la ban, la bogăţii. Este nevoie de o alegere. Cine se face slujitorul banului nu mai are nici o posibilitate de a se deschide lui Dumnezeu. Banul îl face pe Dumnezeu superfluu, inutil. Cuvintele lui Isus reprezintă o mare speranţă pentru cei săraci. Ei sunt cei privilegiaţi, adevăraţii norocoşi.

Dar sărăcia nu constă numai în lipsa de bunuri materiale. Bogăţia însăşi nu e decât o camuflare. Sărac nu e numai cine nu are bani. Sfântul Clement Alexandrinul spunea că “bogăţiile au fost făcute pentru noi ca orice materie, precum şi ca instrumente pentru folosirea corectă din partea celor care ştiu să le folosească. Dacă tu ştii să te foloseşti bine de acestea, bogăţiile îţi vor aduce dreptate; dar dacă le vei folosi în mod nedrept, vei fi slujitorul nedreptăţii. Prin natura sa, de fapt, bogăţia este făcută să servească, nu să comande”. Banul, folosit în mod incorect, poate ajunge ca din mijloc să devină scop, iar noi riscăm ca din stăpânii banului să ajungem sclavii lui. Bogăţia este un stăpân exigent, care, cu trecerea anilor, penetrează viaţa şi inima alungând onestitatea, bunătatea, generozitatea şi chiar pe Dumnezeu însuşi, făcându-l pe om avid, egoist şi întotdeauna nemulţumit. Dar bogatul cu inima largă, care se mulţumeşte cu necesarul şi împarte din ceea ce are pe deasupra, din surplusul său, ascunde un unghi de sărăcie în abisul de mizerie existent. Este o sărăcie pe care puţini o văd şi care rămâne mult ascunsă chiar şi în ochii săi. Însă cel care dăruieşte din îngâmfare, căutând prin aceasta lauda sa, îşi înşală propria conştiinţă şi pe ale celorlalţi din jurul său, rămânând în continuare cu inima rece şi împietrită. El are o evidentă nevoie de iubire. În ceea ce posedă şi chiar în ceea ce dăruieşte se sufocă, pentru că îi lipseşte oxigenul iubirii. În acest punct, cel bogat şi cel sărac se regăsesc, se întâlnesc în mod fratern în acea profunzime a vieţii umane în care nici cel bogat nici cel sărac nu ar putea să respire dacă nu-l acceptă pe Cristos care se oferă ca singura bogăţie.

În cea de a doua lectură, apostolul Paul corectează concepţia corintenilor, prezentându-i pe apostoli nu ca lideri spirituali, ci ca slujitori ai evangheliei, ca administratori ai ei. Apostolii trăiesc misiunea lor înaintea Domnului şi pentru Domnul, şi nu se simt condiţionaţi de ceea ce doresc şi aşteaptă alţii de la ei. A se şti judecaţi în fiecare zi de Domnul, le permite să nu dea prea mare importanţă judecăţii altora; ba mai mult, nici judecata personală despre ei înşişi nu devine ceva absolut. Ceea ce contează este Domnul şi ceea ce gândeşte el despre noi. Pentru sfântul Paul, faptul că judecătorul nostru ultim este însuşi Dumnezeu, care pătrunde intenţiile cele mai senine ale inimii, este motiv de încredere senină în faţa infidelităţilor şi slăbiciunilor vieţii noastre.

Invitaţia pe care ne-o face Cristos astăzi nu este la pasivitate, dar este un îndemn de a lucra mai decis pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru dreptatea sa. Eliberaţi de siguranţele noastre, să ne abandonăm în mâinile Tatălui ceresc, urmând exemplul lui Isus care şi-a înfrânt frica morţii prin abandonarea sa filială Tatălui. Să-i încredinţăm lui orice preocupare şi el ne va ajuta. Să ne rugăm pentru noi şi pentru toţi oamenii, să nu pierdem timpul ci să-l sfinţim, trăind în harul lui Dumnezeu, îngrijindu-ne mai întâi de cele spirituale şi să aşteptăm de la iubirea lui Dumnezeu şi cele materiale. Euharistia pe care o celebrăm astăzi, prin care ne unim cu sacrificiul şi învierea lui Isus, să ne ajute ca experienţa vieţii lui Cristos s-o facem şi experienţa noastră pe care s-o trăim în viaţa de zi cu zi.

Ciprian Bejan

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin