Predici

Cu toţii cunoaştem greutăţile vieţii în societatea de astăzi. Conflicte între naţiuni, conflicte între conaţionali, conflicte între cei căsătoriţi, între familii, între colegi, între prieteni, între vecini, conflicte care provoacă răni, care, dacă nu sunt vindecate, pot rupe echilibrul nostru psihic.

În numele religiei şi al lui Cristos, până şi creştinii s-au despărţit. Au văzut în aproapele un duşman, s-au excomunicat unul pe altul numindu-se eretici. S-a vărsat sânge în războaie religioase. Mândria, ura, lipsa de iubire, au dat naştere unor discuţii teologice aprinse şi scrieri apologetice.

Astăzi, însă, Biserica se străduieşte să treacă peste aceste bariere. Se vorbeşte de fraţi despărţiţi şi nu eretici, interlocutori şi nu adversari. Se scoate în evidenţă mai mult ceea ce ne uneşte decât ceea ce ne desparte. Marile religii necreştine nu mai sunt condamnate apriori, dar se încearcă a vedea în ele valorile umane care să ne îngăduie să intrăm în dialog cu ele.

Acesta este şi mesajul lecturilor de astăzi. În prima lectură luată din cartea Leviticului, Dumnezeu, prin intermediul lui Moise, dă legea iubirii aproapelui. Porunca iubirii faţă de aproapele era cunoscută în Vechiul Testament, însă prin aproapele se înţelegea doar cel din proximitatea geografică şi fizică, adică familia, rudele, prietenii şi, în general, conaţionalul, care primea demnitatea şi dreptul de iubire din apartenenţa sa la poporul ales. Mai intrau şi străinii din ţară, nevoiaşii şi cei asupriţi. Însă expresia “să-l iubeşti pe duşmanul tău” nu era cunoscută în Vechiul Testament (cf. Dicţionar Biblic, 67).

Însă Isus vine cu o poruncă nouă, revoluţionară, aşa cum ne-o prezintă evanghelistul Matei în lectura a treia de azi. În timp ce în legea veche era prescris să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, Cristos adaugă şi iubirea faţă de duşmani. De ce această poruncă este nouă? Mai întâi, pentru că este o poruncă ce nu cunoaşte restricţii, nu ţine seama de excepţii, de hotare, de rase, de religie, dimpotrivă, cuprinde tot omul. Este nouă pentru că ne propune să iubim din dragoste faţă de Dumnezeu. Nu putem spune că-l iubim pe Dumnezeu, dacă pe fratele nostru îl urâm.

Cristos respinge legea talionului şi prezintă o etică nouă, nemaiauzită până atunci: “Nu te împotrivi omului rău; dacă te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng” (Mt 5,39). Cum ar arăta o lume în care fiecare ar îndura ori de câte ori ar fi lovit pe drept sau pe nedrept fără să reacţioneze? Nu putem şti. În partea a doua a evangheliei, Isus ne spune că trebuie să-i iubim chiar şi pe duşmani. Aceasta este adevărata revoluţie evanghelică. Filozoful Hegel scria: “Atunci se cunoaşte adevărata onoare a unei vieţi dezonorate când se atacă şi se dizolvă până şi în cele mai mici amănunte toate legăturile unei convieţuiri omeneşti” (Principiile filozofiei dreptului).

Pentru ce trebuie ca omul să se împotrivească instinctelor care îl fac să reacţioneze împotriva duşmanului? Pentru că numai aşa vom fi fiii Tatălui ceresc. Psalmul responsorial ne atrage atenţia tocmai asupra acestui principiu: “Bun şi milostiv este Domnul, încet la mânie şi mare în dragoste, nu ne pedepseşte după păcatele noastre şi nici nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre” (Ps 102,1.8.10). Însă vom putea fi vreodată desăvârşiţi precum Tatăl? Acesta este idealul, ţelul nostru. Cu acest scop ne-a dat Cristos mijloace spre a ne depăşi: cuvântul şi exemplul său, harul şi Sfânta Euharistie. Despre aceste mijloace au dat mărturie martirii care i-au iertat pe proprii călăi: “Părinte, nu le socoti lor păcatul acesta” spune sfântul Ştefan (Fap 7,60). Dar, oare, numai aceştia pot fi numiţi creştini? Dar noi, ceilalţi, care suntem în cursă spre punctul de sosire, noi suntem creştini? Da, cu toate că nu avem curajul eroilor credinţei. Creştin nu este numai acela care a ajuns la sfinţenie, ci şi acela care se află în drum spre ea, acela care cade şi se ridică, acela care revine de mai multe ori la fratele sau duşmanul său pentru a primi iertare.

Cum ar arăta lumea dacă toţi am pune în practică cuvintele lui Isus: “întoarce obrazul”, “dă şi cămaşa”. Oare acela va fi sfârşitul lumii? Noi nu ştim. Omenirea nu a fost niciodată atât de creştină încât să putem da un răspuns potrivit. Ştim însă cu certitudine că cei care au urmat şi urmează sfatul lui Isus de a ierta, află în el pacea. Cei umiliţi şi ofensaţi sunt preferaţii lui Isus.

Într-o celulă de închisoare este împins într-o zi un nou deţinut. Era tuns, murdar şi slab. La început nu l-a recunoscut nimeni, dar, după câteva minute, cineva a exclamat: “Este căpitanul Volkov”. El fusese unul dintre cei mai cruzi torţionari ai regimului comunist rus. Arestase şi bătuse pe mulţi dintre cei cu care acum împărţea celula închisorii. Toţi s-au adunat în jurul lui şi l-au întrebat cum a ajuns să fie închis. Cu lacrimi în obraji a început să povestească: “Cu câteva luni în urmă, în timp ce şedeam în birou, un băiat de doisprezece ani a intrat ţinând în mână un buchet de flori: «Domnule căpitan, dumneavoastră i-aţi închis pe părinţii mei. Astăzi este ziua de naştere a mamei. De fiecare dată în această zi îi aduceam flori. Din cauza dumneavoastră nu o am astăzi pe mama cu mine ca să-i fac această bucurie, dar ea m-a învăţat să-mi iubesc duşmanii şi să răsplătesc răul cu bine. De aceea m-am gândit să ofer acest buchet mamei copiilor dumneavoastră». A fost prea mult pentru mine. Sunt şi eu om. L-am îmbrăţişat pe copil. De atunci nu am mai putut tortura şi astfel mi-am pierdut poziţia. Dar mă bucur că pot repara astfel puţin din răul ce-mi apasă pe suflet”.

Iată ce poate face o picătură de iertare. Cu siguranţă, răzbunarea este cel mai spontan şi instinctiv răspuns la orice provocare. A-l vedea umilit şi suferind pe cel care ne-a jignit provoacă o bucurie iluzorie. Dar cu ce preţ? Este o satisfacţie ieftină, de scurtă durată, şi nu contribuie la vindecarea rănii celui jignit; dimpotrivă, poate doar să o adâncească.

Ce se întâmplă acolo unde cuvintele lui Isus nu sunt puse în practică? Nimic altceva decât ceea ce vedem noi astăzi. Legea talionului se aplică acum ca şi atunci. Iată înţelepciunea politică a oamenilor de azi, care nu-şi dau seama că aşa ceva este “curată nebunie”, aşa cum spune sfântul Paul în lectura a doua. El evocă astăzi măreţia noastră: noi aparţinem lui Cristos, în noi locuieşte Duhul Sfânt, iar noi suntem temple vii ale lui Dumnezeu. De aceea să avem grijă de Templul Domnului pentru că dacă cineva îl va distruge şi el va fi distrus de Dumnezeu: “Templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi voi” (1Cor 3,17). De fapt, atât prima poruncă pe care am ascultat-o în prima lectură: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, cât şi ceea ce adaugă Cristos în legea nouă: “Să iubeşti pe duşmanii tăi”, ne propun să-l imităm pe Dumnezeu care este sfânt şi perfect.

Clipele cele mai rodnice din viaţa noastră nu sunt clipele în care totul ne merge bine, ci acelea în care suntem ofensaţi, urâţi sau suntem în suferinţă. De ce? Pentru că atunci vedem clar ce este în inima noastră. Dacă suntem cu Cristos, inima răspunde urii cu iubire, dacă nu suntem cu el, ne vom răzbuna şi vom urî în continuare pe aproapele. A ierta pe duşmani este foarte greu, este o adevărată faptă de eroism. Însă cu toate acestea trebuie să ne aducem aminte că şi noi avem trebuinţă de iertare de la Dumnezeu, că şi noi avem greşeli, pe care le vrem uitate, iertate. Împlinirea acestei porunci este posibilă numai cu Cristos şi în Cristos.

Nu evanghelia a greşit prin chemarea la iertare, ci oamenii care nu-şi dau seama de adevărata valoare a acestei virtuţi, care face posibilă convieţuirea atâtor microcosmosuri în acest univers. Oare, întorcându-ne acasă, vom ierta noi din inimă pe vreun membru al familiei care ne-a supărat, sau pe vecinul cu care am schimbat câteva vorbe mai dure? Vom ierta noi pe cel care ne-a făcut să suferim? Isus ne aşteaptă să dăm acest examen.

Peste câteva minute vom recita rugăciunea Tatăl Nostru. Îi vom spune lui Dumnezeu “şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Pentru ca aceste cuvinte să nu fie motiv de osândă pentru noi, să ne dispunem bine sufletul ca să pronunţăm aceste cuvinte cu inima curată, sinceră şi cu încredere în milostivirea lui Dumnezeu.

Francisc Fărcăşel

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin