Predici

Trăim într-o societate consumistă, bazată în mare măsură pe raporturi mercantile, stăpânită de un egoism care uneori este dus la extreme. Într-o asemenea societate, pentru mulţi dintre semenii noştri, viaţa de astăzi pare nesemnificativă, plictisitoare, sau în cel mai fericit caz plină de griji. Este o imagine ce se desfăşoară în faţa ochilor noştri zi de zi şi nu putem face abstracţie de ea. Dar tocmai acesta este ambientul în care suntem chemaţi să ne trăim existenţa noastră creştină, ca discipoli ai lui Cristos, exemple vii de urmat pentru cei din jurul nostru.

Toate cele trei lecturi proclamate la liturgia cuvântului de astăzi converg spre una şi aceeaşi temă: responsabilitatea de a fi discipol al lui Cristos în lume.

Isus Cristos, divinul învăţător, predicatorul prin excelenţă, se adresează adesea contemporanilor săi şi nouă deopotrivă, apelând la realităţile cotidiene, la ambientul şi contextul geografic palestinian, foarte cunoscute interlocutorilor săi, pentru a-i putea conduce la înţelegerea misterelor vieţii şi activităţii sale şi la realităţile care sunt în legătură cu aceste mistere. Deşi metoda lui Isus este una practică, totuşi, scopul urmărit de el este mereu bine precizat, făcând referire la realităţile de ordin spiritual. Cristos porneşte de la realităţile naturale pe care apoi, prin analogie, le transpune în sfera spirituală, conducând pe ascultătorii săi la ţinta dorită. La fel procedează şi în predica de pe munte, din care face parte fragmentul evanghelic din această duminică. Pericopa evanghelică de astăzi urmează imediat după proclamarea fericirilor din evanghelia duminicii trecute.

“Voi sunteţi sarea pământului, voi sunteţi lumina lumii!” (Mt 5,13) Vedem aici că Isus nu se proclamă pe sine cum o făcea adesea: “Eu sunt lumina” (In 8,12), “pâinea”, (In 6,42) “calea, adevărul şi viaţa” (In 14,16), dar se referă direct la ascultători: voi sunteţi. Este vorba de o schimbare. Prin această afirmaţie Isus nu vrea să facă o evaluare despre ceea ce sunt ucenicii. Este mai degrabă o misiune la care sunt chemaţi adevăraţii ucenici. Asemenea lor, Isus ne repetă şi nouă creştinilor, discipolii săi de astăzi, acelaşi lucru. Dar în ce sens suntem noi, discipolii, sarea pământului şi lumina lumii? Desigur că nu prin noi înşine, dar întrucât participăm la lumina şi sarea care este Cristos. “Nu sunteţi voi care trăiţi, scrie sfântul Ciril din Alexandria (370-444), dar în voi trăieşte lumina, adică Cristos, capabil să lumineze cu cuvântul său lumea întreagă” (Omilii). Altfel spus, de la noi nu suntem decât întuneric şi sare fără gust. El singur este sarea şi lumina. Cristos este sarea pământului, căci numai el poate da gust vieţii şi să lumineze lumea pentru a scoate la lumină culorile creaţiei pe care întunericul le ţine în umbră. Şi totuşi el ne spune: Voi sunteţi sarea pământului, voi sunteţi lumina lumii.

Trebuie să fim sare, dar nu separaţi de el şi de aproapele. Trebuie să fim lumină, dar nu sub obroc. Lumina devine utilă numai atunci când este spre folosul cuiva. La fel şi sarea. Folosite pentru ele însele sau în mod izolat, nu au nici o utilitate sau chiar pot deveni dăunătoare.

Existenţa noastră creştină începe odată cu botezul. În acest moment Isus ne spune fiecăruia în parte: Tu eşti sarea pământului, tu eşti lumina lumii. Este un moment important pentru viaţa fiecărui creştin. Prin botez devenim ucenicii lui Cristos şi moştenitori ai vieţii veşnice. Iar dacă suntem ucenici trebuie să fim lumina lumii şi sarea pământului. Însuşi ritul botezului scoate în evidenţă acest lucru. Biserica încredinţează neofiţilor lumina, simbolul lui Cristos, pe care aceştia s-o ţină mereu aprinsă în inima lor. Vechiul ritual adăuga şi un alt element: sarea – se punea puţină sare pe buzele celui botezat. Aşadar, suntem sarea pământului şi lumina lumii încă de la începutul vieţii noastre creştine. Nu suntem numai sare şi lumină, dar sarea pământului şi lumina lumii. Atât lumea cât şi pământul semnifică în textul evangheliei umanitatea ca popor universal.

Omul contemporan este tentat să încerce, să-şi umple golul vieţii fără gust cu ceva picant… Dar ne întrebăm: oare viaţa este chiar fără gust sau omul este cel care şi-a pierdut sensibilitatea pentru viaţă?

Se spune că într-o zi un indian era în vizită la un prieten alb care locuia la oraş. Şi pe când se plimbau pe străzile aglomerate, deodată indianul îl întrebă pe tovarăşul său de drum:

“Tu auzi ce aud şi eu?” Celălalt îi răspunse: “Nu aud decât vacarmul străzii şi claxonul maşinilor”. “Cum nu auzi cântecul greierului”? La care prietenul se uită mirat. Şi pentru a demonstra cele spuse, indianul dădu la o parte câteva frunze ce acopereau un gard şi arătă greierul. “Bine da… spuse omul alb, indienii au simţul auzului mult mai dezvoltat decât noi albii”. Indianul, pentru a-i arăta că nu are dreptate aruncă o monedă pe asfalt. La zgomotul produs de monedă mulţi dintre trecători se întoarseră. “Vezi, spuse indianul, zgomotul monezii nu a fost mai mare decât cântecul greierului şi cu toate acestea cei mai mulţi dintre trecători şi-au întors privirea. Motivul nu este altul decât că fiecare îşi concentrează atenţia la ceea ce este obişnuit şi la ceea ce îşi dă silinţa să fie atent”.

Astăzi Isus ne conştientizează de misiunea noastră. Unde ne concentrăm noi, discipolii lui, interesele? Îi putem noi face sensibili pentru viaţa în Cristos pe cei care din nefericire au pierdut această viaţă, dacă noi înşine nu o avem? Este necesar aşadar să păstrăm mereu aprinsă lumina credinţei şi nu numai atât, dar s-o punem în candelă pentru ca să lumineze celor din casă. Şi, mai concret, cum putem fi noi adevărată lumină pentru lume?

Viaţa este alcătuită din lucruri mărunte: familie, muncă, odihnă, prieteni, bucurii şi speranţe. Tocmai în aceste mici lucruri trebuie să arătăm sensul existenţei. Să dăm lucrurilor mici o valoare mare. Să dăm fiecărei acţiuni o referinţă la Dumnezeu. Numai aşa fiecare lucru dobândeşte gust. Isus Cristos nu ne cere lucruri mari. Nu ne cere să fim flăcări imense, dar lumini mici care să lumineze. Este semnificativă în acest sens statuia sfintei Genoveva, patroana spirituală a Parisului. Aceasta este înfăţişată cu o lumânare în mână veghind la liniştea oraşului adormit în noapte. Este desigur o imagine plastică, dar cu un conţinut profund. Prin misiunea pe care am primit-o la botez suntem chemaţi să veghem la liniştea sufletului nostru şi al aproapelui. “Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor încât să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru din ceruri”. Şi care trebuie să fie faptele noastre bune?

În prima lectură profetul anonim din secolul şase înainte de Cristos, Trito-Isaia, rezumă un motiv drag teologiei profetice. El vede tocmai acest aspect cotidian al operei de dreptate şi de iubire. “Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (Is 58,7). Iată ce înseamnă să fim lumină şi să facem faptele luminii. Căci adevăratul cult plăcut lui Dumnezeu este cel îngemănat cu credinţă şi fapte bune. Iar postul nu este altceva decât un mijloc al carităţii faţă de cei nevoiaşi şi semn al solidarităţii în popor. Numai astfel “lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei” (Is 58,10).

Sfântul Paul se adresează creştinilor din Corint cu un mesaj actual şi de efect. Apostolul, conştient de misiunea sa, intervine într-un moment în care această comunitate trece printr-o criză. Paul îi avertizează că el nu este altcineva decât un slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu, iar vestirea Evangheliei nu stă în înţelepciunea şi măiestria cuvintelor, ci doar în înţelepciunea lui Dumnezeu. Corintenilor care au transformat Evanghelia într-o filozofie şi s-au împărţit în diferite şcoli, Paul le spune că el nu doreşte să afle altceva între ei decât pe Cristos şi pe acesta răstignit. În această sintagmă, Apostolul simplifică toată credinţa sa şi demonstrează puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Referinţa la cruce îndepărtează şi condamnă orice fel de pretext uman: “Departe de mine gândul de a mă lăuda în afară de crucea Domnului Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume” (Gal 6,14). Paul insistă, de asemenea, asupra conţinutului credinţei care nu poate fi judecat cu criterii umane. Cât despre predica sa, aceasta nu se bazează pe elocinţă sau filozofie, dar corespunde credinţei genuine: mântuirea lui Dumnezeu, Isus crucificat, manifestarea Spiritului, puterea lui Dumnezeu. Aceasta este legea fundamentală a apostolului şi forţa mântuirii creştine, după cum ne spune teologul francez Lyonet.

Viaţa noastră trebuie să se hrănească din contemplarea Misterului Pascal, iar credinţa trebuie să consiste în aderarea la Cristos lumina lumii. El ne invită să-l imităm, să fim lumină şi sare pentru lume. Să nu ne ruşinăm să dăm mărturie de credinţa noastră, căci aşa cum se exprimă scriitorul bisericesc Teodoret din Cir (356-428): “Credinţa noastră, liberă de orice tentativă de dominare sau de pură abilitate verbală, cu forţa Spiritului, va indica oamenilor drumul mântuirii” (Scrieri dogmatice).

A ţine aprinsă lumina credinţei primită la botez constituie pentru adevăratul discipol viaţa în Împărăţie. Toată viaţa noastră creştină să nu fie altceva decât o lampă în care să iradieze lumina lui Cristos. Astfel, eliberaţi de orice fel de pretext sau egoism, să devenim asemenea apostolului Paul: “toate pentru toţi” (1Cor 9,22).

Doamne, Dumnezeule, Toate Sfintele liturghii se termină cu cuvintele mergeţi în pace. Dă-ne harul ca să vedem clar că acolo unde s-a sfârşit Sfânta Liturghie, acolo trebuie să înceapă misiunea noastră. Pentru că nu ajunge să cunoaştem lumea şi să o cucerim prin raţiune, dar să o sfinţim prin viaţa noastră.

Andrei Cocianga

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin