Predici

“Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne în mine şi eu în el” (In 6,56).

Cunoaştem faptul că anul liturgic i-a dedicat deja Euharistiei seara şi noaptea din Joia Sfântă. Euharistia este “izvorul şi apogeul întregii vieţi creştine” (LG 11), inima oricărei activităţi ecleziale. Iată pentru ce, sfânta Biserică, în Solemnitatea Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos, ne aduce iarăşi în centrul atenţiei şi al evlaviei noastre creştine, această Taină sublimă şi ne îndeamnă să reflectăm, într-un mod particular, asupra marelui şi adâncului mister Euharistic. Aşadar, o a doua zi consacrată într-un mod aparte sărbătoririi, venerării, recunoştinţei, din partea noastră, pentru acest mare Dar al iubirii divine faţă de noi.

Unde îşi are originea şi care este sensul solemnităţii de astăzi? Sub imboldul dezvoltării tot mai mari a reflecţiei teologice asupra prezenţei reale a lui Cristos în speciile euharistice consacrate, dar şi a amploarei pe care o luase devoţiunea euharistică populară, Papa Urban al IV-lea a dispus ca sărbătoarea, care se celebra deja în anul 1246 în dieceza de Liège, să se extindă la toată lumea catolică. Obiectul acestei celebrări este foarte bine rezumat de prefaţa Liturghiei de astăzi: “Cristos, la Cina sa de pe Urmă împreună cu apostolii, voind să perpetueze în veac jertfa crucii mântuitoare, s-a oferit Ţie Miel fără pată, Jertfă bine plăcută a laudei desăvârşite. Hrănindu-i cu această Taină vrednică de închinare, Tu Doamne, îi sfinţeşti pe credincioşii tăi, pentru ca neamul omenesc, care trăieşte pe acelaşi pământ, să fie luminat de aceeaşi credinţă şi să fie unit de aceeaşi iubire” (Prefaţa Euharistică II).

Acesta este misterul pe care îl celebrăm astăzi, taina Sfintei Euharistii, în care ni se revelează culmea iubirii Sfintei Treimi faţă de oameni, perpetuarea sacrificiului crucii în timpul Bisericii, memorialul prezenţei reale şi răscumpărătoare a lui Cristos sub speciile euharistice ale pâinii şi vinului, ca “pâine vie coborâtă din cer” (In 6,51) spre viaţa veşnică a celor credincioşi care se împărtăşesc din ea; pentru că, “cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică” (In 6,54) – ne asigură Cristos în fragmentul din Evanghelia după sfântul Ioan. Multe sunt denumirile cu care reflecţia teologică a încercat să definească, de-a lungul timpurilor, Sfânta Euharistie. A fost numită: frângerea Pâinii, adunare euharistică, memorialul pătimirii şi învierii Domnului, sfânta Jertfă, sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, Sfânta Misă etc. (cf. CBC 1328-1332). În lumina textelor liturgiei cuvântului de astăzi, în centrul cărora este “Cristos ca pâine a vieţii”, a vieţii care nu moare niciodată, să reflectăm puţin asupra Euharistiei, mai ales ca “Cină a Domnului”, ca “Împărtăşanie”, ca principiu şi izvor de comuniune între Dumnezeu şi noi, şi între noi, în trupul şi sângele Fiului său, din care participăm hrănindu-ne la aceeaşi Masă Euharistică.

În prima lectură, luată din cartea Deuteronomului, vedem cum Moise îndeamnă cu insistenţă poporul israelit, în ciuda tuturor pericolelor şi lipsurilor pe care le experimentează de-a lungul peregrinării sale prin deşert în drum spre Ţara Promisă, să nu uite de Domnul Dumnezeul său care l-a “făcut să iasă din ţara Egiptului” (Dt 8,14) şi care acum îi dăruieşte şi îl hrăneşte cu mană, în chip miraculos trimisă din cer, şi-l susţine tainic în încercările prin care trece. Redactorului cărţii Deuteronomului, viaţa în deşert, în cei 40 de ani de exod, îi apare ca o încercare la care Iahve îşi supune poporul ales pentru a-i pune la probă fidelitatea faţă de alianţa de pe Sinai, a cărei pecete o constituia Decalogul. Avem în acest comportament al lui Iahve faţă de poporul său o adevărată pedagogie divină: îl face să simtă lipsurile, îl “umileşte”, dar tot el intervine şi-l menţine în existenţă, voind să-l facă să înţeleagă că supravieţuirea nu e legată atât de factorul material, reprezentat aici de mană, cât mai ales de intervenţia Cuvântului viu şi vivificant al lui Iahve, de observarea voinţei sale, manifestată în “cele zece porunci”. Simbolismul manei, această mâncare ca un fel de grindină care cădea pe pământ, şi cu care Dumnezeu a hrănit poporul israelit timp de 40 de ani în pustiu, a cunoscut în progresul Revelaţiei un continuu proces de spiritualizare, ajungând să fie considerată tipul Cuvântului lui Dumnezeu, care dă viaţă (cf. Înţ 16,20.25-26), şi chiar hrana erei mesianice, pe care Mesia o va dărui din nou omenirii, după cum Moise a oferit hrană Israelului în pustiu (cf. E. FERENŢ, Euharistia, 36-37). Isus însuşi recurge la această imagine a manei atunci când făgăduieşte instituirea Sfintei Euharistii, recunoscând însă în ea doar o prefigurare a tainicei hrane pe care avea să o instituie în seara Cinei de Taină. Diferenţa dintre aceste două tipuri de hrană, de esenţă şi de efect, este afirmată în mod clar de Isus: “Eu sunt pâinea vieţii, spune Isus, eu sunt pâinea vie, coborâtă din cer. Părinţii voştri, în deşert, au mâncat mana şi au murit… dar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii… cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică” (In 6,48.51.49.54).

Consecvent stilului său, în capitolul şase al evangheliei care-i poartă numele, evanghelistul Ioan, supranumit teologul, reuneşte fapte şi învăţături propuse de Isus cu ocazii diferite, cu scopul de a ne da o adevărată cateheză euharistică, cateheză care reprezintă “o profundă teologie apostolică despre Euharistie” (E. FERENŢ, Euharistia, 63). Primele 21 de versete ale acestui capitol şase sunt ca o pregătire a ceea ce urmează în continuare, marele discurs euharistic, sau marele discurs despre “Pâinea vieţii” ţinut de Isus în sinagoga din Cafarnaum. Aşadar, fragmentul proclamat în evanghelia de astăzi este aşezat de Ioan după relatarea minunii înmulţirii pâinilor şi după apariţia miraculoasă a lui Isus ucenicilor săi, mergând pe apă. Avem aici două adevărate “semne” săvârşite de Isus în vederea instituirii Euharistiei, deoarece el cunoştea greutatea pe care o întâmpinau iudeii care îl ascultau, şi chiar apostolii, în a crede originii divine a Persoanei şi a misiunii sale. Ştia şi faptul că vor rămâne pur şi simplu scandalizaţi când avea să instituie Sfânta Euharistie: “Cum poate acesta să ne dea carnea sa să o mâncăm?” (In 6,52) Tocmai de aceea înmulţeşte pâinile, hrănind cei 5000 mii de oameni, şi umblă pe apă, pentru a declanşa în sufletele auditoriului său credinţa, în primul rând, în persoana sa, în lucrarea şi în misiunea sa, care este de a face nu voinţa sa, dar voinţa aceluia care l-a trimis: “Iar voia celui care m-a trimis este să nu pierd nimic din ceea ce mi-a fost dat” (In 6,39).

Într-adevăr, credinţa în misterul întrupării Cuvântului şi în acela al Euharistiei, care sunt intim unite şi inseparabile, a reprezentat pentru iudeii de ieri, contemporani lui Isus, dar este încă şi pentru mulţi creştini de astăzi, piatra de poticnire în aderarea lor cu toată credinţa la mesajul lui Cristos. E necesară credinţa în Cuvânt, mai înainte de a ne apropia de comuniunea sacramentală Euharistică. În Sfânta Euharistie Isus a vrut să permanentizeze o prezenţă şi o lucrare: prezenţa – odinioară vizibilă – a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, şi lucrarea răscumpărării noastre săvârşită de Cristos prin toate misterele cărnii sale, dar înfăptuită în mod sublim pe Calvar, prin pătimirile sale şi prin jertfa crucii în care, manifestând maxima sa ascultare faţă de voinţa Tatălui, ne-a dezvăluit nouă culmea iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Euharistia este cel mai frumos dialog de iubire, de iubire sacrificală, dintre Dumnezeu şi om: Dumnezeu ni se dă nouă şi noi ne oferim lui Dumnezeu. Unicul sacrificiu al crucii oferit în mod sângeros, o singură dată, de Cristos Tatălui “pentru viaţa lumii” (In 6,33), în celebrarea euharistică, este reactualizat, este adus în prezent, în mod real dar nesângeros, ascuns sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului, pentru a hrăni şi a face să crească sâmburele vieţii veşnice sădit de Dumnezeu în noi la botez.

Acesta este adevărul de credinţă pe care îl proclamăm şi pe care suntem invitaţi să ni-l însuşim mai intim astăzi: “Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el” (In 6,56), rămânerea lui Cristos în cel care-l primeşte, în acela care îl “mănâncă” cu credinţă şi în mod demn în Sfânta Împărtăşanie, şi a acestuia în Cristos. Această comuniune cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei, pe care o realizează, astfel, Euharistia, este subliniată de sfântul Paul în a doua lectură: participând la binecuvântarea cupei cu vin şi la frângerea pâinii, devenim părtaşi ai comuniunii cu Trupul şi Sângele lui Cristos. Şi, deşi mulţi, pentru că toţi participăm la unica pâine a lui Cristos, nu formăm decât un singur trup, învaţă apostolul Paul (cf. 1Cor 10,17). Aici este misterul profund al Bisericii: Euharistia naşte Biserica; unitatea, creşterea şi sfinţirea ei se produc şi se menţin în jurul Cuvântului lui Dumnezeu şi al Mesei Euharistice.

Unui discipol al său, care obiecta că nu simte nevoia de “a se împărtăşi”, sfântul Augustin îi dădu un răspuns care a devenit apoi faimos: “Dumnezeu, deşi fiind foarte înţelept, nu a ştiut să ne dea nimic mai util decât Euharistia; deşi fiind foarte puternic, nu a putut să ne dea nimic mai bun decât Euharistia; deşi fiind foarte bogat, nu a găsit să ne dea un dar mai preţios decât Euharistia… Şi tu, care eşti ignorant, neputincios şi foarte sărac, pretinzi să facă mai puţin?” (sfântul Augustin, Confessiones). Discipolul s-a dat învins şi, de atunci înainte, nu a scăpat nici o ocazie de a se hrăni cu “alimentul celor puternici”, al celor puternici prin roadele pe care Euharistia le produce în ei.

Aceasta să fie pe viitor şi atitudinea noastră în faţa Euharistiei: recunoscând neputinţa şi “sărăcia” minţii noastre în a cuprinde o Taină atât de mare, să-l rugăm pe Cristos să ne ajute cu harul său, ca să înlăturăm de pe ochii credinţei noastre vălul ignoranţei, pentru a-l putea recunoaşte şi pentru a simţi nevoia de a ne apropia cât mai des de el în Euharistie. De altfel, un moment specific al sărbătorii de astăzi îl constituie procesiunea publică cu Preasfântul Sacrament. Adorându-l în mod public pe Isus Euharisticul, Biserica nu face nici paradă, nici – pur şi simplu – un “act de solidaritate” cu Cristos; să fie acest gest de adoraţie expresia credinţei noastre vii în Euharistie şi a dorinţei noastre de a trăi tot mai intens din ea! Atunci vom putea răspândi şi în jurul nostru această trăire, atunci va creşte gradul de intimitate al unirii noastre cu Dumnezeu şi ne va fi, Euharistia, chezăşie sigură a gloriei viitoare şi veşnice din ceruri.

Gabriel Budulai

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin