Start > Ritul latin > Coborârea Duhului Sfânt – Rusaliile

Coborârea Duhului Sfânt – Rusaliile

9 May 2008
1,894 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Coborârea Duhului Sfânt (Anul A)

“Plin este pământul, o Doamne, de Duhul tău cel Sfânt”.

Sărbătoarea Rusaliilor ne pune în fiecare an în fața acestei omniprezențe misterioase a Duhului Sfânt și ne îndeamnă să-i descoperim semnificația. Lecturile biblice pe care le-am citit au în vedere tocmai acest lucru, de a ne face atenți la această realitate care face vie și operantă Biserica.

În prima lectură, evanghelistul Luca, descriind evenimentul Rusaliilor, începe relatarea istoriei Bisericii. După el, în istoria Bisericii se retrăiește misterul lui Cristos care interpelează omul, care acționează în istorie și care realizează mântuirea. Această misiune se îndeplinește prin forța divină a Duhului. Astfel, în subiectul cărții Faptele Apostolilor, Rusaliile apar ca o trecere de la viața lui Isus deja glorificat și înălțat la cer la istoria Bisericii, care pe pământ îi actualizează și îi continuă misiunea. Așadar, evanghelistul Luca nu concepe Rusaliile ca pe un eveniment izolat care s-a petrecut la început: dimpotrivă, el ne propune să vedem istoria Bisericii ca pe niște Rusalii continue.

Cu o constantă coerență, el invită cititorul să descopere prezența misterioasă a Duhului în orice eveniment al Bisericii, în fiecare din personajele sale mai semnificative. Miracolul limbilor pare să exprime misterul. Acesta, la sfântul evanghelist Luca, servește pentru a exprima substanța însăși a evenimentului: prin coborârea Duhului Sfânt se restabilește în lume unitatea limbajului care a fost pierdută, omul intră în comuniune cu Dumnezeu, ascultându-i vocea prin intermediul Bisericii, se naște poporul mântuirii și se reia istoria lui Dumnezeu.

Lectura a doua reia tema Duhului Sfânt la un nivel mai puțin istoric, dar mai personal și eclezial. La botez, în fiecare ucenic se reînnoiește, într-un anumit fel, misterul Rusaliilor; la rândul său, el este pregătit pentru proclamarea Evangheliei și are ca rod prețios formarea Bisericii care este trup viu. Acest organism al mântuirii, Biserica, trăiește în viața și în activitatea fiecăruia dintre membrii săi, după carisma proprie pe care fiecare a primit-o. În toată această realitate complexă și misterioasă se manifestă Duhul care susține în mod dinamic Biserica. Doctrina carismelor în diversitatea și unitatea izvorului lor, ne face să ne îndreptăm mereu spre izvorul primar, spre principiul unic și absolut al vieții divine care este în noi, adică Sfânta Treime. Cine l-a primit pe Duhul Sfânt îl poartă pe Dumnezeu în interiorul său. Și noi îl purtăm, de aceea, pe Dumnezeu în sufletul nostru.

Leonida, tatăl lui Origene, se apleca deseori asupra pătuțului unde se odihnea fiul său și îl săruta, adorându-l cu inima. Unele persoane care se aflau în jurul său erau foarte suspicioase și nu le plăcea acest gest. “De ce nu vă bucurați?”, îi întreabă Leonida, “Eu îl ador pe Dumnezeu în inima acestui mic botezat”. Este frumos, de asemenea, să amintim gestul unui francez, Jolife, care, fiind chemat ca martor la un tribunal a privit în jur și, nevăzând crucifixul, exclamă: “Voi mă constrângeți să jur. Dar înaintea cui va trebui să jur, dacă aici nu există Dumnezeu?” Apoi, punându-și mâna pe piept, spuse: “Cel puțin, Dumnezeu este aici!” Și jură apoi cu mâna pe inimă.

Iată de ce sfântul Paul, cu insistență, scrie primilor creștini: “Voi sunteți casa lui Dumnezeu, voi sunteți templul Dumnezeului celui Viu” (2Cor 6,16). Dacă Duhul Sfânt coborând între noi, a făcut din trupul nostru un tabernacol, din membrele noastre un mic cer în care locuiește Dumnezeu care ne-a creat, gândiți-vă cât respect trebuie să avem noi pentru trupul și membrele noastre.

Așa cum Dumnezeu Tatăl, în zorii creației, a suflat asupra pământului din care plăsmuise primul om, la fel Isus, în evanghelia care s-a citit, suflă asupra ucenicilor săi pentru a le comunica pe Duhul Sfânt.

Între Isus și Duhul Sfânt există o legătură misterioasă și necesară. Apostolii l-au urmat îndelung pe Isus și această apropiere face să se nască în inima lor o dorință nouă, o sete provocată de plecarea lui Cristos, pe care numai Mângâietorul, Duhul Sfânt, o va putea stinge.

Și astăzi, Isus ne atrage, ne fascinează, dar nu ne ascultă imediat, nu ne dezvăluie imediat secretul său. Uneori se retrage din orizontul nostru și ni se pare că ar vrea să mărească distanța dintre noi și el. Chiar dacă trăsăturile feței sale ne mișcă ca nici o altă față, nu știm, cu toate acestea, să le descifrăm. Ne oprim la aparențe și suntem orbi la transparența lor. Mai înainte de toate, trebuie să-l primim pe Duhul Sfânt pentru a ajunge la întreg adevărul, pentru a înțelege în profunzime cuvintele lui Isus, pentru a putea recunoaște chipul lui Dumnezeu în trăsăturile unui om. Avem nevoie să fim din nou transformați de Duh, Duh care anulează distanțele și care stinge orice sete. Suntem mereu în întârziere și în așteptarea unor noi Rusalii.

Rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt trebuie să fie constantă în comunitatea mesianică, așa cum au făcut, la orice început al sesiunilor, părinții Conciliului al II-lea din Vatican, recitând invocația Adsumus a sfântului Isidor de Sevilla: “Duhule Sfânt, iată-ne prosternați la picioarele tale. Vino și luminează-ne!”

Evanghelia ni i-a prezentat pe cei unsprezece apostoli în cenacol cu puține zile înainte. Ei se adună pe ascuns de frica iudeilor. Poate se mai gândeau că tot ceea ce se cerea de la dânșii nu era altceva decât să cultive amintirea învățătorului lor în micul lor grup separat de lume. Dar, iată că, tot în același cenacol apare Sfântul Duh, deschide larg ușile și-i face să se îndrepte spre popor. Ei încep să predice parților, elamiților, grecilor, celor veniți de la Roma, evreilor și păgânilor. Toți îi înțeleg în limbile lor; o parte din ei se botează; așa a apărut Biserica. Prin urmare, ei nu rămân în cenacolul deschis așteptând ca oamenii să vină la ei, ci ei se duc printre păgâni.

A merge în mijlocul păgânilor însemna a pune în discuție propriile lor convingeri religioase. Și, de fapt, câte dificultăți nu au fost. Însă, Duhul Sfânt, care se sălășluise în ei, le dădea curaj, îi făcea să se simtă mai puternici în lumea pe care trebuiau să o cucerească. S-au îndreptat către păgâni și așa i-au convertit la credința în Isus. Duhul Sfânt nu a îngăduit ca Biserica să rămână sinagogă, ci a realizat acea universalitate pe care o făgăduise Isus.

Cu ce sentimente nu ar trebui să ne amintim noi, creștinii, de această măreață lecție? Acea Biserică scoasă afară din cenacol este ispitită mereu să reintre și să se încuie în noi, mai cu seamă atunci când – ca în zilele noastre – sună uraganul contradicțiilor. Și atunci, iată că apar semnele fricii, ale groazei. Mica turmă, în loc să meargă în mijlocul lupilor – atunci când trebuie – fuge, se ascunde, se baricadează, fără să-și dea seama că cei care bat la ușa lor nu vor să le facă nici un rău, ci doar să le ceară un sfat mântuitor.

Este timpul să ne ridicăm, să ieșim, să ne reîntoarcem în mijlocul mulțimii. Fiecare din noi știe, în fond, că aceasta este ieșirea de care este nevoie. Este nevoie de Duhul Sfânt pentru ca Evanghelia să nu rămână literă moartă, pentru ca materia din care suntem făcuți să nu rămână inertă, pentru ca credința pe care o avem să nu rămână lipsită de caritate și de speranță.

Duhul Sfânt este un Duh al păcii. Apostolii erau adunați și erau cuprinși de o anumită frică – de frica iudeilor, de frica celor ce nu-i înțelegeau. Noi, când venim la Sfânta Liturghie, purtăm toată experiența noastră interioară. Avem poate și noi o frică – frică ce izvorăște dintr-o problemă, de exemplu: de familie, de profesie, de sănătatea care ne este amenințată; o neliniște zace în fiecare dintre noi. Evanghelia spune că Isus a mers acolo unde apostolii erau împreună, cu ușile încuiate. Frica transformă interiorul nostru într-o închisoare. Orice am avea, iată, noi ne aflăm în fața lui Cristos care ne spune: “Pace vouă!” O pace pe care nimeni altul nu ne-o poate dărui, căci el – cum spune Apocalipsul – este începutul și sfârșitul, este cel care a fost mort dar acum este viu.

Suferința mare și frica apostolilor era legată nu numai de evrei și de experiența trecută, dar și de faptul că Isus, cel în care au crezut, căruia i s-au consacrat, intrase totuși în mormânt. Dar acum viu în fața lor îi ajută să depășească orice neliniște, orice tulburare, orice tensiune. Isus le dă o privire nouă. Adunați la Sfânta Liturghie noi auzim din partea Mântuitorului aceleași cuvinte și astăzi: “Pacea să fie cu voi!”

Să ne rugăm pentru acest duh al păcii interioare, care este libertate și intimitate cu Isus cel viu, care nu mai moare și care ne poartă și pe noi spre viața fără de sfârșit.

Solemnitatea Rusaliilor ne invită, așadar, să privim în conștiința noastră, să reflectăm dacă suntem în harul lui Dumnezeu. Să o luăm ca exemplu pe sfânta Ioana d’Arc care spunea acuzatorilor săi: “Dacă sunt în Har îl rog pe Dumnezeu să mă păstreze, iar dacă nu sunt îl rog să mă așeze” (J.Y. Masson, La communion des saints). Să ne examinăm viața noastră pentru a vedea până unde, până în ce punct este condusă și animată de acest Duh. În măsura în care devenim realitate eliberatoare pentru noi și pentru frații noștri, în aceeași măsură suntem transformați de Duhul lui Cristos

Ioan Blaj

Ritul latin