Start > Ritul bizantin > Ajută necredinței mele!

Ajută necredinței mele!

4 April 2008
1,384 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info
Duminica a IV-a din Post

În duminica a patra din Postul Sfintelor Paști se citește pericopa Sfintei Evanghelii cu vindecarea unui tânăr adus la Isus de tatăl său. Tânărul era stăpânit de “un duh mut”, care îl chinuia cumplit.

Această boală grea îl apuca din timp în timp, făcându-l să cadă jos, să se frământe în zvârcoliri chinuitoare, scrâșnindu-și dinții, făcând spume la gură, înțepenind. Aceste manifestări ale bolii, venite pe neașteptate, în afară de suferința grea dar trecătoare a spasmelor, amenințau viața copilului, prin aceea că putea să cadă în apă sau în foc, prăpădindu-se astfel un suflet nevinovat.

Apostolii au încercat să-l tămăduiască, dar n-au putut.

Nefericitul tată vine la Mântuitorul Isus descriind suferințele fiului său și zicând: “De poți ceva, ajută-ne, fie-ți milă de noi. Iar Isus i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 22-24).

Domnul Isus, mișcat de această suferință a fiului, de credința tare și smerită a tatălui său, poruncește: “Duh mut și surd, Eu îți poruncesc, ieși afară din copil și să nu mai intri în el. Și răcnind, și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Isus, apucându-l de mână, l-a ridicat și el s-a sculat în picioare” (Marcu 9, 25-27).

La întrebarea ucenicilor, de ce n-au putut ei să izgonească duhul cel rău din copil, Isus le răspunde: “Acest soi de demoni cu nimic nu poate fi scos afară decât numai cu rugăciune și post” (Marcu 9, 29).

Sf. Evanghelist Matei redă mai pe larg acest răspuns al lui Isus: “Ci Isus le răspunse: pentru necredința voastră; că de veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de demoni nu ies decât numai cu rugăciune și cu post” (Matei 17, 20-21).

Ce învățăm noi, creștinii, care am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu în această a patra duminică a sfântului și marelui Post și care ne pregătim să întâmpinăm cu bună cuviință creștinească Patimile, Moartea și Învierea Domnului Isus Hristos? Relatarea Sf. Evanghelist Matei, care întregește pe aceea a Sf. Evanghelist Marcu ne arată că o credință puternică, împreună cu cele două arme ale pocăinței, rugăciunea și postul, ajută pe creștin să poată nimici puterea demonilor.

Credința este acea putere lăuntrică, ce încălzește sufletul, îi dă puteri, și-l face să năzuiască spre desăvârșire.

Credința a făcut lucruri mari și minunate încă de la începutul lumii și a făcut pe oameni plăcuți lui Dumnezeu, încă în Legea veche, înainte de venirea Mântuitorului, că toți câți au fost drepți, din credință au lucrat și prin credință au făcut fapte mari și plăcute lui Dumnezeu.

Credința a mântuit pe Noe de apele potopului. Pentru credință a fost mutat de pe pământ Enoch, ca să nu vadă moarte…, prin credință s-au făcut mari și plăcuți lui Dumnezeu Avraam, Isac, Iacob și Moise etc.

Vedem dar, câte a făcut credința, încă în Legea veche, vedem cum prin credință se poate face omul plăcut lui Dumnezeu, că credința, ca și iubirea, toate le poate, ceea ce și Hristos mărturisește în Sfânta Evanghelie de astăzi, când zice: “Toate se pot credinciosului”.

Tot așa și în Legea Noului Testament, credința a fost cea dintâi care s-a cerut de la toți câți vor să se mântuiască; Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume ca să se mântuiască cei ce vor crede în El; a trimis și Hristos pe Apostoli, ca să învețe pe popoare, și cei ce vor crede cele învățate și auzite, să se mântuiască.

Credință a cerut Domnul Isus Hristos de la cei doi orbi, care au venit la El ca să-i vindece, și după ce și-au arătat credința, i-a vindecat pe ei, zicând: “după credința voastră, fie vouă” (Mat. 9, 27-30).

Pentru credință a înviat Isus Hristos pe fiica lui Iair, că zice lui: “Nu te teme, crede numai” (Luca 8, 48).

Credința a mântuit de lepră pe cei zece leproși, că zice celui ce s-a întors să mulțumească: “Credința ta te-a mântuit” (Luca 17, 19).

Acestea și alte nenumărate pilde, care le aduce Sf. Evanghelie și pe care nu le pot enumera pentru mulțimea lor, arată clar câtă putere are credința. Dar credința numai atunci e deplină și adevărată dacă se arată prin fapte, prin post și rugăciune, pentru că cel ce are credință adevărată și tare nu poate să nu lucreze și fapte bune.

Credința numai împreună cu fapte bune poate să mântuiască pe om, că iată, și dracii cred și se cutremură, după cum vedem din Evanghelie, când multe duhuri necurate cunoșteau că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, și totuși dracii nu se mântuiesc pentru că nu au fapte bune. Numai prin fapte poate arăta omul că are o credință adevărată.

Drepții au ajuns drepți și plăcuți lui Dumnezeu pentru credința lor, împreunată cu faptele cele bune.

Avel nu numai a crezut, ci a arătat credința lui prin fapte, că a adus jertfă lui Dumnezeu. Avraam prin fapte și-a întărit credința sa, că la porunca lui Dumnezeu s-a dus cale departe și acolo a înălțat altar pentru fiul său, ca să-l jertfească Domnului.

Vedeți, dar, cum credința lucrează prin fapte, căci numai așa se poate împlini; că precum trupul fără suflet este mort, așa și credința fără fapte moartă este.

Dar Legea Noului Testament și mai mult ne întărește în adevărul că credința lucrează prin iubire. Dar în ce constă iubirea? În împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, pentru că zice Domnul: “Cel ce are poruncile mele și le păzește, acela este care Mă iubește” (Ioan, 14, 15-21).

Apostolii s-au învrednicit a fi sfinți, nu numai pentru credința lor, dar, pe lângă iubire, au împreunat cu credință fapta cea mai deplină și desăvârșită.

Mulțimile de martiri, sfinți și mărturisitori n-au avut numai credință, ci credința au întărit-o prin fapta cea mai mare a iubirii, s-au supus până și morții, pentru Hristos, în care au crezut; că bine știau ei cum că credința lucrează prin iubire, și au arătat că nu numai cred dar îl și iubesc pe Domnul, împlinind poruncile Sale.

Ca să fie și mai deplină, pocăința, care este o fiică a nădejdii, o împăcare cu Domnul, prin lucrarea faptelor bune, o curățire a conștiinței, trebuie unită cu post și rugăciune, pentru că postul ne oprește de la rele, înfrânează poftele.

Postul este, după cum spune Sf. Ioan Scărarul, “nimicirea gândurilor viclene, curățirea rugăciunii, luminător al sufletului, paza minții, suspinare smerită, oprire de la clevetire, pricină de liniștire, străjerul ascultării, ușurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, dezlegarea de păcat, ușa raiului și desfătarea cerească”.

Postul și rugăciunea sunt și acte de cult, specifice și definitorii ortodoxiei, ca aducere la expresia credinței noastre dreptslă vitoare, dar ele nu sunt și nu pot fi niște acte goale de conținut, fără temei și scop, repetabile și intrate în obișnuință, ci ele exprimă o atitudine de conștiință fermă, liberă, smerită și limpede.

Postul adevărat este asociat de Biserică cu rugăciunea stăruitoare. Această alăturare a postului cu rugăciunea dă expresia obiectivă a legăturii noastre cu Dumnezeu, căci, cu cât postul este mai susținut, cu atât rugăciunea noastră este mai adâncă și mai vie.

În acest înțeles postul și rugăciunea, ca arme ale duhului de luptă contra răului, depășesc granițele obișnuite ale zilelor calendaristice stabilite și se permanentizează ca normă de viață a credincioșilor.

Postul și rugăciunea se împlinesc și se definesc reciproc.

Rugăciunea dă puteri tainice trupului ca să poată posti, iar postul dă aripi sufletului ca să se poată ruga.

Așadar, postul și rugăciunea sunt, pe de o parte, mijloace intime de exprimare a raportului nostru cu Dumnezeu: trăiri subiective, individuale, care implică pe fiecare credincios; dar, pe de altă parte, ele lucrează în afară, rodesc nemijlocit atât în lupta contra răului, a ispitelor, a patimilor și a păcatelor, cât și în relațiile noastre cu semenii noștri, în mod pozitiv.

În acest chip, postul și rugăciunea nu devin scop în sine, ci ele se interpătrund cu întreaga noastră ființă morală; cu credința, cu virtutea și cu faptele cele bune. Pentru aceasta, locul și însemnătatea postului și a rugăciunii în viața creștină sunt de o importanță deosebită. În acest fel să încercăm, pe cât este cu putință, să înțelegem rolul postului și al rugăciunii, locul și rostul lor pentru viața de aici și cea de dincolo, pentru fericirea și mântuirea noastră.

Să considerăm postul ca un mod de viață, plin de bucuria de a trăi în curățenie și Duh, exteriorizat în lumina feței și în pacea Duhului. Așa cum ne-a învățat Mântuitorul: “Tu când postești unge-ți capul tău și fața ta o spală” (Mat., 6, 17), adică, fiți bucuroși, fiți veseli. Căci pe de o parte, postul oprește pornirile rele ale vieții, ceea ce-i un mare folos, iar pe de altă parte, postul ne oferă un curat izvor de virtuți, care înseamnă cel mai mare folos și răsplată pentru noi, făgăduită de Dumnezeu celui ce postește: “Tatăl vede pe cel ce postește și îi va răsplăti lui”.

Este adevărat și verificat că în ființa omului se duce o luptă surdă, între pornirile trupului și năzuințele sufletului. Sfinții Bisericii, mari postitori și rugători, au arătat aceasta. Sfântul Apostol Pavel a pus în lumină, în chip dumnezeiesc, acest adevăr și tot el mărturisește că din această pricină își supune trupul unui sever exercițiu, pentru a-l face să asculte, în pace, graiurile duhului (Romani, 8, 4-10).

Postul creștin este un mare proces de curățire a sufletului și a trupului, ca să ne facă vrednici de a sluji lui Dumnezeu și de a ne împărtăși cu El.

Postul este deci, o normă de viață creștină. El a fost instituit de Dumnezeu la facerea lumii, prin porunca de a nu mânca din fructul oprit (Fac., 3, 16). De la Moise la ultimul prooroc al Vechiului Testament, Sf. Ioan Botezătorul, toți au postit. La fel toți patriarhii și drepții Vechiului Testament.

Mântuitorul Isus Hristos spiritualizează postul. El însuși și-a început activitatea în istorie după ce a postit și s-a rugat 40 de zile în pustie (Mat., 4, 1-2). Sfinții Apostoli au postit, iar Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă explicit la post (I Cor., 7, 5). Sfinții Părinți, mari postitori, au arătat valoarea postului și ne-au îndemnat să-l practicăm. Pentru Sf. Ioan Gură de Aur postul este leacul adevărat al trupului și al sufletului, iar Sf. Vasile cel Mare zice: “Primii noștri părinți au fost izgoniți din rai pentru că n-au ținut postul poruncit lor; noi trebuie să postim ca să intrăm din nou în rai” sau “adevăratul post este îndepărtarea de la rău, înfrânarea limbii, înfrânarea mâniei, lepădarea poftelor, a defăimării și minciunii”.

“Postul, spune Fericitul Augustin, curățește inima, ridică sufletul și-l închină către căință, depărtează răul, potolește văpaia poftelor și aprinde flacăra credinței”.

Avem pildă supremă în acest sens pe însuși Mântuitorul Isus Hristos, pe Sfinții Apostoli și pe Sfinții Bisericii, care sunt expresii de cea mai înaltă ținută de realizare a noastră pe scara valorilor morale, pentru care postul și rugăciunea au constituit o condiție cerută pe drumul spinos al cunoașterii adevărate a lui Dumnezeu.

Postul este o jertfă a fiecăruia, pentru că postul nu este un tipar rigid, care se aplică uniform tuturor, indiferent de puterile fiecăruia. Contează, în cea mai mate măsură, puterea spirituală a fiecăruia, până la atingerea limitelor de sus ale capacităților noastre, postul și rugăciunea devenindu-ne unitate de măsură.

Dar pentru ca postul să realizeze o cât mai perfectă armonie intimă între trup și suflet, între om și obște și între credincios și Dumnezeu, el trebuie să se împletească cu rugăciunea. Această împletire ni se înfățișează ca o necesitate cerută a echilibrului și a frumosului moral-spiritual.

Știm că rugăciunea este legătura noastră intimă și directă cu Dumnezeu; ea este o comuniune de viață cu divinitatea. Prin ea preamărim, mulțumim și cerem ajutorul lui Dumnezeu. Ea alungă ispitele, șterge păcatele, mijlocește mântuirea, atunci când ea izvorăște dintr-o credință puternică. Dumnezeu ne-a spus să-L “chemăm la vreme de necaz” (Ps., 49 15) și știm că “El ne ajută” (Ps., 68), pentru că Domnul Isus ne-a fagăduit: “cere și ți se va da, bate și ți se va deschide”.

Trebuie să ne rugăm cu timp și fără timp (Luca, 18, 1), pentru că numai rugăciunea învinge răul deznădejdii noastre și ne întărește puterea duhului în lupta cu păcatul: “Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită, căci duhul este plin de râvnă; dar trupul e neputincios”, ne îndeamnă Domnul Isus Hristos (Mat., 26, 41).

Tăria noastră în trezire duhovnicească ne-o dă rugăciunea și postul “căci protivnicul ne dă târcoale ca un leu care răcnește căutând pe cineva să înghită” (I Pentru, 5, 8). Ca legătură plină de taină a omului cu veșnicul, spune un mare trăitor creștin, “rugăciunea este minunea minunilor, care se împlinește zilnic în sufletul evlaviosului”.

Prin rugăciune avem pe Dumnezeu cu noi, totdeauna, învrednicindu-ne de harul său. Rugăciunea este o necesitate de viață a sufletului nostru, fără de care el se sufocă, ca trupul fără oxigen.

Istoria vieții și mântuirii creștine este o lungă cale a rugăciunii noastre, deschisă către Dumenzeu. De la Adam până la Sfântul Ioan Botezătorul, toți drepții și proorocii Vechiului Testament s-au rugat.

Însuși Mântuitorul, care a restabilit legătura dintre Dumnezeu și om, s-a rugat și ne-a învățat pe noi să ne rugăm, dându-ne atotcuprinzătoarea Rugăciune domnească sau Tatăl nostru, în care unește toate cererile în ruga “Facă-se voia Ta”, adică se ne potrivim, în rugăciune, voia noastră după voia lui Dumnezeu, care cunoaște inima și trebuințele noastre. Sfinții Apostoli au viețuit într-o continuă rugăciune și lucrare de propovăduire a Sfintei Evanghelii.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă ca “rugăciunea să fie stăruitoare (Rom. 12, 12), și să facem, în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni” (Efes 6, 18), și în orice loc, fără mânie și îndoieli (I Tim. 2, 8).

Sfinții Părinți s-au rugat și au lăsat pagini nemuritoare despre rugăciune, care este pacea și bucuria de a trăi și mijlocul cel mai indicat de întărire sufletească și duhovnicească.

Ce luptă este mai încordată și biruință mai mare decât lupta cu noi înșine și cu puterile întunecate care ne asaltează și biruința asupra noastră și asupra celui rău. Atunci ne vom învinge și vom fi stăpâni pe noi, când ne vom lăsa conduși de puterea duhului, a rugăciunii și a postului.

Prin aceste două virtuți, creștinul se înduhovnicește pe măsura puterii și voinței lui, care acționează luminat în câmpul harului divin cu care colaborează în vederea mântuirii.

Postul și rugăciunea sunt puteri de sus, care înveșnicesc pe om încă de aici, și-l conduc, ajutându-l să se ridice treaptă cu treaptă, spre limanul fericit al învierii.

Dacă postul și rugăciunea lucrează în ființa noastră, a fiecăruia din noi, ele produc, prin caracterul lor comunitar obștesc, o întreagă serie de virtuți obștești, ce stau la baza vieții creștine, tocmite pe dreptate, dragoste, respect reciproc, încredere, cinste, demnitate etc. În acest chip rugăciunea și postul devin mijloace de unitate umană și creștină, de solidaritate în dragoste, înlăturând egoismul, nedreptatea, asuprirea care generează ura, vrajba, răutatea și neînțelegerea dintre oameni și popoare.

Numai când ne vom elibera de slăbiciuni și păcate vom vedea adevărata statură și autentica noastră armură a sufletului, de adevărați fii ai lui Dumnezeu. Numai prin lupta ce o ducem cu păcatul, prin rugăciune și post, întrezărim împărăția cerurilor deschizându-se pentru noi.

Să ne înmulțim puterile trupești și sufletești ca într-un focar de raze de lumină, să ne rupem de păcatele veacului acestuia, urmându-L pe Domnul Isus, pas cu pas! Să punem la inimă cuvântul Său și să ne rugăm postind și să postim rugându-ne, ca El să ne dezlege de orice legătură a celui rău și de orice cursă a vrăjmașului, ca purificați de orice necurăție să devenim părtași ai Sfintei Sale cine, în ziua cea neînserată a Învierii Sale. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin